Vă dați seama, așadar, ce m-am bucurat când am văzut că, la Saatchi Gallery, expoziția se numea Body Language. Presimțeam un exercițiu strașnic de creat povești. Și nu a fost doar un exercițiu, ci o experiență intensă.
Pentru că la Saatchi nu ești doar privitor, devii parte din joc. Nu există acele sfori enervante care te țin departe de exponate. Te poți apropia cât de mult, poți analiza fața și mâinile uscate ale Mizantropului (Francis Upritchard, 2011), poți privi de la 2 cm ochii paradoxali, plini de răutate ai unei mame care își ține cu grijă copilul (Chantal Joffe, Mother and Child II, 2005), poți mirosi practic vopselurile uscate de pe pânze. Pentru mine a fost grozav să văd relaxarea asta din partea reprezentanților galeriei, în primul rând pentru că sunt mioapă, dioptriile mi-au crescut și am putut să văd toate detaliile fără să strâng din ochi ca bătută de soare, în al doilea rând pentru încrederea acordată vizitatorilor. M-am simțit tratată cu respect, cu încredere, ei nu se gândesc că mă apuc să frec exponatele cu degetul, să le zgârii sau să lipesc muci pe ele.
Ador galeriile/muzeele unde lucrările nu sunt înghesuite, unde spațiul este bine organizat și unde nu mă pierd în jdemii de detalii. Pentru că, de la un timp, mi se duce tare ușor răbdarea și ochii îmi obosesc repede. Iar mie îmi place să zăbovesc, să citesc explicațiile, să casc gura, să mă duc în dreapta, apoi în stânga, apoi mă pun în fața lucrării, mă apropii, mă depărtez, mai citesc o dată explicațiile și tot așa. Dar dacă e prea mult, cu prea multe teme și stiluri, nu reușesc să prind informația completă, mă frustrez, că eu nu mă voi mai întâlni cu aceste lucrări vreodată, ochii mă dor și...plec. Ei, la Saatchi Gallery am consumat pe îndelete toate explicațiile.
După ce am plecat de la galerie (care, by the way, este la 2 minute de stația de metrou Sloane Square, pe linia galbenă Circle sau linia verde District), am rămas cu gândul la câteva lucrări despre care am să vă spun câteva cuvinte aici. Dar poveștile pe care le-am născocit privindu-le cu nesaț le voi ține pentru mine. Știți voi, fiecare cu...născocirile lui.
1. Andra Ursuta, România: Vandal Lust (2011)
Lucrarea, dincolo de impactul vizual foarte puternic, dat de instalația din lemn impozantă, de corpul strivit, de hainele de babă cu care e îmbrăcat, sugerează scăparea din tentaculele fostei URSS. Mi se pare interesant să menționez asta și în contextul a ceea ce se întâmplă la Kiev.
2. Denis Tarasov, Rusia: Essence Series (2013) & Marianne Vitale, New York: Markers (2011)
E interesantă alăturarea Rusia - New York în aceeași încăpere, creând un concept unitar: ideea de cimitir altfel. Marianne Vitale a cea care aduce pietrele de mormânt din lemn, iar Denis Tarasov a realizat un proiect fotografic într-un cimitir al victimelor căzute în luptele dintre găștile mafiote din Rusia. Un fel de Săpânța cu personaje cu BMW, lănțuguri groase de aur, cefe late și alte bling bling-uri. Pe mine m-a amuzat conceptul.
3. Martine Poppe, Norvegia: Analogical Change #3 (2013)
Efectul imagine în ceață mi se pare minunat. Totul capătă aura de vechi, dar autentic, de mister, mult mister. Pe mine, care iubesc ceața, m-a intrigat și încântat ideea.
4. Virgile Ittah, Paris: Regarding the Pain of the Other (2013)
Mi se pare o lucrare foarte puternică, femeia e atât de expresivă încât simt cum durerea se rostogolește în valuri din ea și vine spre mine. Mi-a fost parcă teamă să nu se ia durerea aia.
5. Dana Schutz, Livonia, Michigan: Singed Picnic (2008)
Realitate frumos reprezentată și realitate distrusă. În același timp. E și un test de optimism/pesimism, voi ce vedeți, jumătatea care e sau jumătatea care....nu e?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu