Virgil

Memoria mea intuitivă sau Titi și aricii

2011-12-05T12:47:00.000-08:00

Am fost de curând la Antipa, după multe încercări eșuate cu Betix Matrix. Am căscat ochii în vitrinele de sticlă pline de urme de mâini, din spatele cărora mă priveau sticloși ochi de animale omorâte, împăiate și aduse într-un spațiu drăguț, artificial, spre deliciul copiilor.
Într-una dintre vitrine am văzut, mai mult din greșeală, căci mi l-a arătat Betix Matrix, un arici. Mic, pricăjit, gri, o vietate prea puțin interesantă lângă alte mamifere mari, colorate, cu colți, cu coarne. Ariciul ăla mi-a oprit însă privirea jucăușă asupra lui. Am stat în loc, m-am apropiat mai mult de vitrină și l-am privit cu nesaț, cu dor. Pățeam ce pățise Proust când dăduse de madelina buclucașă care i-a produs emoții și mai ales aminitri. Bucata aia de ace și blană, lipsită de viață, a stârnit, pentru un moment, e explozie de stări tăioase ca vântul rece. Căci mi-am amintit de vremuri pierdute, de mirosuri uitate și de Titi.

Titi a fost câinele meu. Era gri, frumos, mare, inteligent și în zodia Balanță. I-am făcut și astrograma când eram mai mică. Jucam fotbal cu Titi. Mă trânteam cu el în zăpadă. Fugeam în jurul casei și el după mine. Ca să descoperim secrete. Odată a venit un vânt puternic și a dărâmat poarta. Titi a plecat. Eu am plâns, mama a plâns, tata nu, dar știam că în sinea lui își uda cămeșa de pe el cu lacrimi amare. S-a prăpădit câinele, nu e pe nicio stradă. Dar a venit. După o zi, plouat, murdar, mai experimentat puțin, cu ochii lui blânzi. Eu am plâns, mama a plâns, tata nu, da știam eu....Altă dată, când câinele meu dormea, m-am apropiat tiptil de el și am țipat cât am putut: TITI. A sărit ca ars, gata să prindă. Într-o secundă și-a dat seama cine sunt și n-a făcut nimic. „Proastă ce ești!”, mi-a spus.

Titi stătea când legat, când dezlegat. În funcție de florile de grădină. Dacă le pișa prea mult, trebuia să stea legat. Dacă era atent și trecea printre ele, rămânea dezlegat în timpul nopții. De obicei era liber noaptea și toată grădina era a lui. El, latifundarul cu blană gri, cu coada spiralată și țanțoșă. I-am adus și o cățea, ca să se iubească. I-am lăsat-o peste noapte. Am pândit idila dintre ei. Cățeaua i-a mâncat mâncarea, Titi era după ea, cățeaua în continuare căuta mâncare. E, văzând asta, Titi i-a întors spatele. El nu umbla cu toate flămândele. Avea personalitate și demnitate de câine serios, capabil să-și apare moșia.

Primăvara îmi era greu. Primăvara spre vară. Căci era vremea aricilor. Mici, medii, mari, toți ieșeau noaptea din culcușul lor, invadau grădini, miroseau, căutau. Și mai dădeau și peste Titi. Uneori în stare....dezlegată. Adică liber să vadă ce e micul ghemotoc care se mișcă pe cărare. E, și a văzut. Cu botul plin de sânge, Titi lătra la arici. Era dușmanul lui. Lătra, lătra și ataca. Țepii îl enervau. Dar nu, căinele nu se domolea. Provocarea era mare. Lătra, mârâia, se enerva, dădea cu laba, țepi peste tot, în nas, în gură, pe labă, Titi și mai întărâtat. Nu îmi pot explica cum găseam uneori aricii sfârtecați. Câte ace înghițise Titi? Câine, ești nebun? Aricii erau omorâți când nu auzeam lătratul lui Titi, căci uneori, de atâția nervi, el mârâia în surdină, uitând să latre.

Unele nopți puteau fi groaznice. Pe la 2-3 noaptea ariciul (era unul, de obicei) pătrundea pe moșia lui Titi. Erau două posibilități:
1. Titi era legat. Titi, cu agerimea lui, sesiza dușmanul. Începea să latre. Continuu. Și lătra. Și lătra. Ham-ham, ham-ham. Semnalul lui Titi era ferm, puternic, răsunător în noapte, trezindu-mă imediat. Mă uitam la tavan, înjuram, scânceam și știam că trebuie să cobor și să fac ceea ce trebuia să fac. Pentru somnul meu și pentru liniștea vecinilor. Vecini ai căror nervi aveau o limită. Și pe care nu vroiam să-i supăr.
În creierii nopții, eu, chioară de somn, ciufulită, frecându-mă la ochi și scărpinându-mă pe burtă, coboram agale în grădină. Aprindeam toate luminile, că altfel mi se făcea frică. Mă duceam undeva în spatele garajului, luam lopata. Țipam la Titi să tacă, mă chinuiam vreo zece minute să iau ghemotocul de țepi pe lopată, după care îl aruncam după gard. La vecina.
Pune lopata la loc, închide luminile, bagă-te în pat și încearcă să mai dormi dacă poți!

2. Titi nu era legat. Moment în care toată scena descrisă mai sus se complica semnificativ. Totul decurgea la fel (pijamale, chioară de somn, ciufulită, frec ochii, scărpin burta) până în momentul în care ieșeam afară. Aprindeam lumina și îl vedeam pe Titi călare pe arici, mârâind, pufăind nervos, încercând să apuce, să prindă, să înfingă colți. De obicei lătra și scheuna în același timp, zgomotele scoase fiind teribil de enervante. Bun, du-te, ia cureaua specială. Încearcă zece minute să o pui în jurul gâtului lui Titi. Trage-l pe Titi, cu toată forța, spre cușca lui, unde puteam să îl leg. Titi mai scăpa din strânsoare și se năpustea iar asupra ghemotocului. Eu trânteam cureaua de pămând, loveam din picior, scânceam, mă apucam cu mana de cap. Mă calmam, luam cureaua și repetam procedura. A doua oară nu mai scăpa câinele. Acum. Încalecă-l pe Titi și ține-l strâns între picioare ca să nu fugă. Lasă cureaua cu care îl prindeam în libertate pe animal și caută cureaua cu lanț. Chinuie-te zece minute să o pui în jurul gâtului, vezi cum strângi, să nu sugrumi câinele, da nici să fie prea larg că scapă și omoară ariciul cu ace cu tot. Apoi ia lopata, prinde ghemotocul, aruncă-l după gard și du-te naibii să dormi!

Povești cu sunete, de la est la vest

2011-11-03T14:29:00.000-07:00

Într-o miercuri am fost la un concert de muzică de cameră. Nu, nu sunt o mare iubitoare a genului, dar am vrut să văd despre ce este vorba, grație curiozității și neastâmpărului virgilesc. Concertul de muzică a fost organizat de fundația Accumm la Palatul Șuțu. Nu știu câți dintre voi știți, dar în fiecare miercuri sunt concerte la palat, de la 19.00, în cadrul stagiunii muzicale „Iosif Sava”, 2011-2012 a fundației Accumm.
Când am ajuns la palat, am ocupat, eu și Ionel, rapid două locuri. Mai spre stânga, mai în spate, în zona B (de Băbuțe). Multe doamne în etate, unele cochete, altele nu, câțiva domni, și ei în etate, cu urechi mari. Atunci am avut revelația că, o dată cu înaintarea în vârstă, ne cresc tare urechile. Așa că am început să-mi analizez propriile urechi, să le pipăi ușor, să le măsor cu ajutorul arătătorului și degetului mare, și să le compar cu organele auditive din jurul meu. După care m-am întrebat dacă pentru nas este la fel?
Nu, nu era un concert doar pentru persoane în vârstă. În zona A (Absolut tineri și încă vioi) era plin de oameni pentru care timpul nu devenise încă o covoardă. Dar dintr-un motiv sau altul, s-a creat o segmentare automată, instinctivă, asupra căreia nu are rost să ridic alte semne de întrebare.

Până să înceapă concertul, și-a ținut discursul Verona Maier (am dedus eu că numele ei stă la bazele fundației) în care a subliniat că evenimentul, cu intrare gratuită de altfel, care se ține în fiecare miercuri la Șuțu, vrea să educe publicul în ceea ce privește „consumul” de muzică simfonică. Uitându-mă-n jur, am văzut oameni stând în picioare, care, dacă intrau după începerea spectacolului, trebuiau să treacă de o ușă puternic deranjantă datorită scârțâitului prelung și chinuitor. Cu alte cuvinte, da, se vrea educarea publicului foarte larg, tinzând spre infinit, dar spațiu pentru el....nu prea e de unde. Palatul Șuțu nu oferă un loc generos pentru publicul care trebuie încurajat, educat, dar, de bine de rău, oferă un spațiu.

Am aflat că va fi un moment japonez, cu trei compozitori de această nație, după care brusc se va face trecerea la Europa (Cehia și Germania).

Două japoneze mici apar. Una în vârstă, cu gură și dinți mari, osoasă și măruntă. Ea e Junko Kamimura, cântă la flaut. Cealaltă la fel de măruntă, nu la fel de osoasă, căci ea e tânără, are piele albă, care mi se pare prelung spălată, înspumată și cremuită. Văd o piele translucidă. E frumoasă, are chip de păpușă și mi-ar plăcea s-o privesc de aproape. Ea e Ai Kawase și cântă la pian.

Fumio Yasuda - Poem on „Akatombo”, pentru flaut și pian
Cea osoasă, pe cât e de măruntă, pe atât de puternic suflă în flaut. De parcă trupul ei ar acoperi plămâni uriași. Cea tânără, pe cât de delicată e, pe atât de apăsat atinge clapele pianului. Nu e tocmai o armonie în cântecul lor sau cel puțin nu o sesizez eu, cea cu minime cunoștințe de muzică de cameră. Muzica lor creează tensiune, mă duce într-o cameră plină de lucruri, cameră obscură, în care cam orbecăi și mă lovesc de obiecte a căror formă nu o disting bine.

Kishio Hirao - Sonatina, pentru flaut și pian
Tensiunea crește. Crește abrubt, nu lin, nu e o trecere care să te ajute să te obișnuiști cu starea asta de teamă indusă artificial. Las camera obscură, plină de obiecte în urmă și sunt aruncată într-o grădină. E înnorat și plouă, e foarte verde și fără flori. Fără boboci. Sunt spini, brazi înalți, supărați și flori uscate, care nu mai poartă nicio urmă de culoare. Doar un gri urâcios. Simt cum cineva îmi suflă în spate. Sunetele flautului devin mai ascuțite. Simt răsuflarea în ceafă, entitatea e lipită de mine. Notele pianului sunt mai grave. Eu încep să alerg. Clapele sunt apăsate mai des, mai tare. Alerg de-a binelea. Gâfâi.

Akio Yashiro - Sonata - pentru două flaute și un pian
Apare un al treilea pesonaj pe scenă, Matei Ioachimescu. Cântă la flaut. Încep toți trei. Mai ușor, apoi mai tare, apoi mai sus. Sunetele devin ascuțite, totul e intens, sunetele mă lovesc. Sunt într-o pădure întunecată, nicio picătură de soare nu răzbate prin crengi. Mi-e frică ca naiba pentru că m-am rătăcit și nu mai pot ieși din temnița de cetină, scoarță și clei, iar ea, entitatea, este aici, cu mine. Nu mai trebuie să îmi răsufle în ceafă. Notele scoase de cele două flaute o iau razna, devin agresive, iar ea, entitatea, apare. Notele pianului țășnesc din ce în ce mai multe și mai sus. Entitatea mă atinge. Încearcă să mă sugrume.

Bohuslav Martinu - Trio - pentru flaut, violoncel și pian
Carl Maria von Weber - Trio în sol minor op. 63 - pentru flaut, violoncel și pian
Al doilea flaut dispare (nu cel în care suflă mica japoneză) și locul îi este luat de violoncel. E mânuit de Alexandru Duțulescu. Atmosfera se schimbă brusc. Dispare tensiunea și exaltarea apare furtunos. Eu mă relaxez. Suntele curg gingașe, jucăușe, ca o mângâiere. Și-au pierdut ascuțimea. Ies din pădurea dracului și poposesc într-o grădină scăldată de lumină, plină de flori și păsări. E undeva pe un deal și în zare văd un cioban în vărstă, dar încă în putere, cu oile lui blegi și strunite de un căine mare, care latră, dar care nu mușcă.

Sfârșit

Jocul de-a celebritatea

2011-10-30T15:14:00.000-07:00

Eu cu Dănuț stăteam întinse pe pat, cu capetele atârnând și cu picioarele urcate pe perete. Auzisem eu de la mama că dacă stai așa, nu mai riști să faci verice pentru că sângele circulă mult mai bine prin vene. Nu știu exact de ce mă gândeam la varice fix când aveam 12 ani. În orice caz, la vârsta aia mă durea la bască, aveam timp berechet și nervi relaxați astfel încât deseori ne suprinde seara pe mine și pe Dănuț stând așa, răscrăscăcite, dar mai ales visătoare.
De obicei vorbeam despre băieți. Începuseră să ne înmugurească bine țâțucile și ne venise ciclul. Intraserăm în rândul femeilor. Eu am făcut depresie. Dănuț - criză de râs. Dar în momentul în care stăteam cu capetele atârnând și picioarele ridicate până aproape de tavan, eram preocupate oarecum de altceva. Ceva mult mai profund, mai interesant și mai îmbietor. Vorbeam despre celebritate.

La 12 ani nu aveam idoli. Mi se rupea, eu eram singurul meu idol, lucru valabil până în momentul de față, când scriu această postare. Dar într-o zi de vară, în minunata mea vacanță, când am ajuns la clișeistica Mamaie, ceva s-a schimbat. Zilele mele la mare au coincis cu lansarea vijelioasă a puștanilor de la Animal X care au spart gura târgului cu pEsa N-am Crezut
Melodia lor devenise un fenomen: la radio, în taxi, pe plajă, pe stradă, la budă, în club, peste tot, dar peste TOT, răsuna mândru cântecul. Devenise ZĂ SONG. Altceva nu mai exista. Ce am făcut eu? Am cumpărat caseta cu Animal X. Am spart pușculița și am luat eu cu mânuțele mele prima casetă (tot ceea ce aveam acasă, de la Madona la Queen de la compilații la Roxette erau casete aduse de tata meu). Punctul culminat a fost când am ajuns în discotecă (da, la 12 ani mă duceam la discotecă, dar venea și tata cu mine, umbra mea tăcută dar vânjoasă care putea intimida cel mai mare „golan” care nu era cuviincios cu fata tatii). Atunci i-am întâlnit pe ei, idolii mei, distrându-se în discotecă. M-am dus timidă la ei, le-am întins un șervețel și un pix și am cerut fâstâcită un autograf, precizând: pentru Virgil. Mi-a semnat Vierme. După ce m-am înroșit, intimidat, transpirat palmele, zâmbit tâmp, am plecat spunându-mi: M-am îndrăgostit.

Cam acesta este contextul discuției mele cu Dănuț, în ziua în care aveam capetele atârnate și picioarele ridicate pe pereți. I-am propus prietenei mele să devenim celebre. Ca să mergem în concerte cu Animal X. Altă soluție nu era. Așa că am început să cântăm stând în pat. Să vedem dacă ne țin plămânii și corzile vocale. Nu prea ne țineau dar noi am dat verdictul: avem voce! Acest aspect fiind clarificat, am purces la următoarea etapă: cum ne va chema? Cazanele reci? Spirite fierbinți? Bezelele? Căcat, nu găseam acea denumire care să rezoneze perfect cu muzica astrelor, cu freamătul trăirilor mele, cu vântul care tânjea afară. Nu-i nimic! Ne mai gândim! Vorba aia: văzând și făcând!
De la fapte concrete am revenit la vise: vom avea concerte, trebuie să vedem cum ne împărțim cu școala, teme, profi etc, trebuie să fim drăguțe cu fanii dar mai ales, MAI ALES să ne împrietenim cu băietanii de la Animal X. E o condiție esențială pentru ca demersul nostru artistic să aibă sens, să funcționeze.
La un moment eu cu Dănuț am fost atât de încrezătoare, entuziaste și prinse de emoție, că ne-am dat jos din pat și ne-am dus la mama să-i împărtășim planul. Ne-a ascultat atentă cele câteva minute în care ne-am ținut discursul, a dat din cap aprobator după care ne-a spus că sunt necesare următoarele elemente:
- coregrafie;
- lecții de canto;
- inginer de sunet;
- costume;
- impresar...
„...și așa mai departe. Or toate acestea costă bani. În plus, trebuie să aveți voce bună. Iar voi, fetelor, să fim serioase, sunteți aproximative afone. Trebuie să fiți realiste, nu o să fiți celebre prin muzică”.

Mi-a închis gura. Am oftat gândindu-mă la băietul din formație, m-am resemnat că nu o să devin artista numărul unu a României și ne-am aruncat în pat. De data asta fără să mai stăm cu capul atârnat și picioarele pe tavan.

Divertisment melancolic și sanatoriu creativ

2011-10-27T11:55:00.000-07:00

Mi-a plăcut cum sunau cele două sintagme: divertisment melancolic. Apoi sanatoriu creativ. Destul de mult încât să decid să merg la „Resurse umane” și „(anti)-aging”, două spectacole despre care nu am înțeles mare lucru din prezentare. Mă așteptam la mult dans contemporan și speram la o formă de artă care să îmi provoace emoții și să creeze vibrații ale eului meu egoist și mofturos. În naivitatea mea speram la frânturi din Pina.

Pe dracu. Ajung la MNAC, mă verifică cei de la intrare bine de tot, așa, ca la aeroport, îmi zic când să trec, cum să trec, să nu zâmbesc, să nu deschid gura. Dracu să vă ia, mă duc la un spectacol, nu trec granițe cu dopuri de cocaină în cur.

Urc la etajul trei. Mă așez în față. În primul rând. Eu cu cele trei prietene ale mele. Curioase, nerăbdătoare să fim zguduite de artă. În fața mea, se așează doi iubiți. Zic în fața mea pentru că erau puse pe jos saltele groase, pătrate, relativ mici, cam un metru pe un metru. Cât să încape amorezații. Un el și-un el.

Resurse umane (divertisment melancolic). Work in progress după un concept de Adriana Gheorge. Apare Adriana Gheorghe, tunsă scurt, blondă, micuță, cu o față de copil enervant. Apare apoi Alexandra Pirici, înaltă, zveltă, cu față într-adevăr frumoasă. Îmi plăcea. Multe saltele de un metru pe un metru, albe, așezate una peste alta în doua turnulețe, așa, nu foarte înalte. Se aude, la început timid, apoi din ce în ce mai puternic, o melodie. Mondo Cane - Il Cielo In Una Stanza. Ascult-o, dacă ai chef. Fata în păr scurt stă. Se uită cu o privire bolvană. Aia frumoasă și zveltă dansează anemic, nu are forță, nu exprimă nimic prin mișcările ei. Încep să bombăne amândouă, nu înțeleg ce spun, una intră într-o cutie de carton (aia tunsă scurt), dă din picioare. Amândouă sar pe turnurile din saltele, mai bolborosesc ceva, încerc să înțeleg: mă uit pe foaia pe care am primit-o la intrare. Citesc un fel de poveste. Da, e o poveste de iubire între două fete, multă poezie, sentimente frânte...Pricep. dar ceea ce e în fața mea nu expirmă nimic. Nimic. Repetitivitate. Se repetă nenorocitul ăla de Mondo Cane. Iar. Și iar. Și iar. Și iar. Și iar. Simt nervozitatea. Mă cuprinde. Inima începe să îmi bată mai repede. De draci. Parcă îmi picură cineva picătura chinezească. Îmi amorțește mâna, capul, mă ia atacul de panică. Respir, nu mă mai uit la fata aia cu părul scurt că vreau s-o iau la bătaie. Vreau să plec, să trântesc cu sistemul de sonorizare de pământ. Îmi zvâcnește o venă. Zvelta dansează același dans de căcat iar. Și iar. Aia mică stă și șoptește. Inspir, expir, mă uit la iubiții din fața mea. El și el. Stau amândoi pe o parte. Așa, de parcă ar face sex în poziția linguriță. Îi văd în pat, frământând cearceafurile. Mă uit la Dănuț. Se uită și ea la cei doi iubiți. Îmi vine să râd. Să izbucnesc într-un hohot nervos, sfidător, care să spună doar atât: Futu-i mama mă-si, asta nu e artă!

(anti) aging. Sanatoriu creativ. Spectacol creat de a fi reluat peste 30 de ani, când cele două personaje, Mădălina Dan și Mihaela Dancs (fostă stomatolog), vor fi având 60 și respectiv 67 de ani. Aici da, era o poveste. Apar femeile pe așa-zisa scenă, își rostesc discursul, încep să danseze un dans anapoda, se dezbracă, continuă să danseze, să se pieptene, să danseze, la fel de anapoda. Îmi plac nudurile de femei. Îmi place să le analizez atent, să observ fiecare fibră, cum pică părul pe umeri, cum sunt coapsele, și mai ales îmi place să privesc picioarele. Sânii nu contează. Nuditatea poate fi și frumoasă, ea în sine poate fi artă, folosită firesc, cu eleganță. Muzica mă enerva. Nu mai era repetitivitatea aia cretină, fără valoare, din spectacolul anterior. Repetitivitatea rareori devine ceva frumos (vezi Buffalo 66). Nu mi-a displăcut momentul celor două, nu mi-a mai pulsat o venă la cap de nervi și nici nu am simțit cum mă înhață atacul de panică. Dar nici nu am fost zguduită. A fost ok. Ș-atât.

Rolele, gipsul și păianjenul

2011-10-23T11:20:00.000-07:00

Pe moment nu știam ce am pățit. Stăteam în cur, pe marmura încălzită bine de soare, cu ciorapii mei mov si fustița de blugi, albastră, și încercam să mă ridic. Nu prea îmi reușea, așa încât mi-a întins o mână de ajutor Dănuț.
M-am așezat pe bancă, nedumerită, uitându-mă când la rolele din picioare, când la încheietura mâinii stângi care încet, dar sigur, se umflase. Dacă atingeam, mă durea teribil, și aveam senzația că apăs o pâinică moale și nicidecum mâna mea.
Am ajuns acasă cu greu, durută, târându-mă pe rolele albastre, cu roți nu din cauciuc, ci din plastic. Când m-a văzut mama, s-a întunecat la față și m-a certat. Am ținut comprese cu spirt, cu oțet, am dat cu Bangay puturos, poate poate s-o mai dezumfla încheietura mâinii stângi. Nimic. Mă durea mai rău, pulsa mai tare, îmi chinuia creierul.

Când am ajuns pe masa de la spital, cu asistentele alea deasupra mea și cu doctorul care vorbea vrute și nevrute, nu mai aveam emoții. Mâna îmi era fracturată, trebuia să port gips trei săptămâni, dar mă durea la bască: eram în vacanța de vară, era vorba de mâna stângă și oricum era o experiență nouă. Puteam primi semnături pe gips, puteam să-mi triplez abilitățile mâinii drepte, nu urma să fiu pusă la treburi gospodărești de tipul culege cireșele, udă florile sau piaptănă câinii. M-a cam durut înainte să îmi monteze gipsul, femeile alea asistente tot îmi pipăiau, strângeau, mângâiau încheietura. Le-am înjurat de câteva ori în gând, în timp ce-mi schimonoseam fața a suferință, încercând să impresionez.

Am o mare calitate: mă adaptez repede. Nu știu dacă ajută pe cineva acest lucru, dar cu siguranța îmi este de mare folos mie, ăsta fiind, în esență, singurul lucru care contează cu adevărat. Așa că, m-am obișnuit rapid cu gipsul. Aproape că nici nu-l simțeam, făceam aceleași lucruri ca și până atunci. Bine, mama nu m-a mai lăsat un timp cu rolele, cel puțin NU în piața de marmură, unde era musai să ai roți ca lumea din cauciuc, nu ce aveam eu, niște plasticuri obosite.

Trei săptămâni a trebuit să port gipsul. Nu m-a deranjat. Până într-o zi, zi frumoasă de august, cu soare impunător și cer albastru. Stăteam ca pașa pe șezlong, cu Dănuț, sub cireșul tânăr, care dădea cireșe negre, amare ca pelinul, ca antinevralgicul fiolă. La un moment dat, îmi pică în păr, din frunzișul cireșului, un păianjen mic și negru, cu picioare subțiri precum firul de păr. Dănuț mă anunță de pericol. Țip, dar nu din cauză că am fobie de păianjeni. Nu am avut niciodată și nu voi avea nicicând. Doar că nu suport vreo gânganie să îmi frământe cu piciorușele ei murdare părul. E o intimitate prea mare pe care nu vreau să o am cu o insectă. Deci țip, dau cu mâna dreaptă prin păr, după ce, desigur, m-am ridicat furtunos de pe șezlong, dând cu capul în crengile cireșului; nu-mi pasă, mai țip puțin, mai dau din mâna dreaptă și iată cum cade dihania. Fix pe brațul stâng. Mă uit la Dana, mă uit la Titi al meu care latră, mă uit iar la brațul stâng acoperit cu gips și ia păianjenul de unde nu-i.
Un gând mă înfioară: dihania a intrat sub gips. Este pe pielea mea, îmi atinge cu picioruțele scârboase pielea, firicelele de păr, poate să facă acolo orice, în acel spațiu dintre gips și mână. Acolo e necunoscutul, întunericul, poate aă danseze, să mă pipăie, să se cace, să mă muște, cu alte cuvinte, acolo e spațiul unde păianjenul își poate face de cap.
Simt cum mă gâdilă ceva. Mă uit la Dana cu ochi palizi. Iau o crenguță. Mă gâdilă mai tare sub gips. Începe să mă mănânce și capul, cred că a mai picat vreo dihanie din cireș. Ies de sub el. Simt cum mă mănâncă toată pielea. Vreau să mă scarpin. Pot doar cu o mână. Parcă sub gips s-au adunat toți păianjenii lumii, fremătând și complotând împotriva mea si a mâinii bolnave. Iau crenguța și o vâr între gips și mână. Intră puțin, mă scarpin, am impresia că fugăresc dihăniile de sub. Dar nu sunt sigură că am scăpat. Mâncărimea s-a diminuat, dar nu a trecut de tot.

Toată noaptea am visat păianjeni, viermi și șoareci.

Piei toamnă!

2011-09-28T07:03:00.000-07:00

Toamna însemna struguri copți. Primele boabe de strugure dulci, nestropite, aurii, aromate, atât de aromate încât îmi venea să stau cu nasul în ciorchine câteva ore. Toamna însemna nuci verzi. La blocul bunicilor unu (odată ăla era și blocul meu) creștea Nucul, matur, semeț, verde, puțin arogant, căci trebuia sa stau cu ochii măriți și gura căscată, plină de apă, așteptând să mai arunce el vreo nucă. O găseam, o călcam sau aruncam un bolovan peste ea ca să pice coaja verde, mă murdăream de porcărie maronie pe mâini de mă certa mama, dar apoi ajungeam la miezul pe care îl decojeam cu nesaț. Moment în care mi se părea că niciun gust nu poate egala explozia de arome a miezului alb, crocant. Toamna însemna castane. La blocul bunicilor doi, în față, crescuse el, Castanul. La fel de semeț, la fel de arogant, aruncând când avea el chef cu castane în noi. O bucurie neînțeleasă răbufnea în mine când găseam castana, îi călcam coaja graosă, luam miezul de un maro perfect, atât de fin și frumos. Aveam și competitori. Ceilalți copii de la bloc. Ne mai certam, ne mai îmbrânceam, dar în final toți plecam cu pungile pline cu castane. Habar nu am ce făceam pe urmă cu ele. Era un trofeu pe care îl uitam undeva, în fundul lăzii cu jucării. Când castanele se închideau la culoare le abandonam definitiv, așteptând toamna următoare ca să reînceapă procesul inutil de strângere.
Toamna însemna școală. Nu stilouri, că din alea aveam pentru toată viața, nici creioane. Ci caiete, multe caiete, pe care le liniam cu creionul și rigla, pe care îmi scriam cât de caligrafic puteam numele și prenumele și clasa și materia. Așteptam atât de mult să înceapă ceva ce se dovedea a fi un calvar. Știam asta, dar dintr-un motiv necunoscut nimănui adoram prima zi de școală. Dimineață în care mă trezeam cu noaptea în cap, dimineață răcoroasă, care îmi înțepa genunchii și degetele de la mâini cu săgețelele ei reci.
Toamna însemna frunze căzute, strânse apoi și făcute grămezi, în care mă aruncam și mă tăvăleam și râdeam roșie la față și fericită. O fericire pură, inocentă, pe care cu greu o mai pot regăsi.
Toamna aducea lumina aia rece, roșiatică și amurguri nostalgice care mă ducea cu gândul la o lume pe care am pierdut-o undeva. E acolo, departe, după soarele ăla palid care se ascunde. Amurguri triste.
Toamna era mirosul de fum care intensifică nostalgia, dorul de lumea mea pierdută.

Acum nu văd grămezi de frunze, nu miros caiete proaspăt cumpărate (nici nu mai știu să scriu cu stiloul, de la cât bat tastatura), nu mănânc nuci verzi și nu am chef să strâng castane. Strugurii sunt prea dulci și mintea mi se duce nu la vii de struguri, nu mi se duce nicăieri. Nu simt miros de fum, ci de eșapament. A mai rămas lumina difuză, rece și roșiatică care se piede după blocuri și care-mi rupe inima.
Pe urmă mi-amintesc că trebuie să mă pregătesc de ploi.
Și îmi spun: Piei toamnă, piei!

Coșmarul unui om cu dor de ducă

2011-09-18T11:10:00.000-07:00

Cu mici excepții, în fiecare noapte visez că sunt într-un loc străin. Niciodată singură. Uneori locul are un nume: Istanbul, Viena, Țara de pe deal, Orașul cu bălți etc.
Rătăcesc pe străzi, fără hartă, după inimă, uitându-mă în dreapta și în stânga. Străzile sunt curate și străjuite de pomi verzi, înalți, uneori înfloriți. Sunt puțini oameni pe străzi și eu intru în hoteluri. Nu sunt cazată în vreunul, doar intru, cobor, urc scări, intru în săli de conferință, apoi mă furișez și mă întorc afară, fericită că am scăpat din spațiul ăla închis. Mereu simt ostilitate când intru înauntru, deși dau de ferestre mari, prin care năvălește lumină albă.
De multe ori ajung în zone înalte: pe acoperișul unei clădiri vechi, pe un deal, pe treptele unei scări înalte. Văd de sus, simt mirosul orașului nou, am un sentiment de bine amestecat cu teamă.
Am visat de două ori același loc. Teoretic, eram la turci, practic, spațiul proiectat era unul parizian.
Când sunt în locul nou în amurg, mi-e frică.

Azi-noapte nu am ajuns în locul meu necunoscut. Necunoscut impropriu spus, trebuia să zbor în Istanbul. În viața reală am fost fascinată de Istanbul, de pod, de mâncare, de bazar, de forfota și culoarea lui. În visul meu ar fi arătat altfel. Nu pot proiecta apă și porturi în orașele nopții.
Mă îndreptam spre aeroport. Eram în taxi, în față. În spate stătea o fată, habar nu am cine era. Aveam bagajele în portbagaj, banii și actele la mine. Când colo, îmi dau seama că pașaportul mi-a expirat din august. Și că nu mai aveam cum să plec. Eram în taxi, cu bagajele făcute, cu biletele gata luate, dar nu aveam pașaport. O deznădejde cumplită m-a cuprins. M-am întristat teribil pentru că nu am putut ajunge. În Istanbulul visurilor mele, cu aer parizian. Sau vienez. Rahat.

Spot viral: Cum vi se pare?

2011-09-05T04:14:00.000-07:00

Neagoe Voievod si sotia sa, Despina Doamna, au procurat materialul cel mai bun pentru zidirea manastirii Curtea de Arges. Iar material bun nu inseamna BCA. :)

13,99 lei

2011-08-31T09:17:00.000-07:00

Știam că azi apare cartea lui Frederic Beigbeder, al cărei titlu original este 14,99 euro. Titlul românesc sună cam așa...13,99 lei.
În drum spre birou, undeva la o tarabă din Piața Romană, mă opresc să-mi cumpăr cartea. Îl întreb pe nenea de la tarabă, după ce iau în mână cartea, cât costă.
„13,99 lei. Scrie și pe ea”, îmi răspunde bărbatul de vreo 50 de ani, burtos și tuciuriu.
Mă uit, mă întreb: Ăsta nu e titlul? Mă uit la cartea de săptămâna trecută a lui Beigbeder. Văd un alt titlu (Dragostea durează trei ani), mă uit pe față, mă uit pe spatele cărții, nu văd nicio etichetă cu prețul.
Cum mă mănâncă limba mai mereu, îi spun omului din spatele tarabei: „Ăsta nu este prețul, ăsta este titlul cărții. Prețul nu este afișat, să știți”.
„Ba nu, duduie, ăla e prețul”.
„Nu, domnule, acesta este titlul cărții. Așa se numește cartea, așa a numit-o nenea ăsta. Așa că nu aveți niciun preț afișat, de fapt”.
„Păi acolo e prețul, cu galben, pe copertă, nu vezi?”
„Domnule, nu înțelegi că ăsta e titlul? Așa se numește cartea, 13,99 lei”.
”E, nu!”
„Cum nu, nu vedeți aici? Mă contraziceți așa? Aștept cartea asta de ceva timp!”
„E, cumpăr-o din altă parte!”
„BINE! Rămâi cu cărțile nevândute!”

Mă duc la altă tarabă. Din spatele ei se ridică un lungan, cu față de bonom, care nu are nimic șmecher, răutacios, arogant în privire sau în nări sau pe buze.
„Domnule, ăsta e titlul sau prețul?” îl întreb.
„Prețul, domnișoară!”
Tac, cumpăr și plec.

Șase într-o barcă

2011-08-28T13:04:00.000-07:00

Timpul trece repede în Deltă, deși ești rupt de realitate. Nu am avut acces la internet, am vorbit puțin la telefon, nu m-am uitat la TV, nu am ascultat radio. O detoxifiere pe care mi-am dorit-o cu ardoare.
Luni a fost ziua plecării. Deși am fi putut foarte bine să plecăm duminică, să dăm dracului mult-așteptata plimbare cu barca pe canale, pentru că luni nu era niciun vapor care să plece spre Tulcea (nici pasager nici catamaran), iar barca rusească de 71 de locuri nu mai avea niciun scaun liber. Toate au fost rezervate. M-am enervat, am înjurat, îmi venea să mă cert cu cineva dar nu am avut cu cine. Nu vroiam nici în ruptul capului să renunț la încă o zi în paradisul meu proaspăt descoperit.
Am decis rapid că vom pleca cu barca din Sfântul Gheorghe până la Mahmudia, și de acolo Domane-ajută.
V. n-a vrut să nu renunțe atât de ușor la varianta bărcii rusești, care urma să plece luni la ora 14.30. Cică erau mari șanse ca unii care și-au făcut rezervare să se răzgândească, așa că am fi avut șansa să avem transport direct până în Tulcea, cu 60 de lei. Am fost puși pe lista de așteptare (da, da, există și așa ceva - lista de așteptare).
Am zis ok, hai să încercăm astfel: mergem la ponton, dacă piedem barca rusească vom vorbi cu omul care ne va plimba duminică printre stufăriș ca să ne ajute cu transportul inclusiv luni. Până-n Mahmudia. Preț - 100 de lei de individ.
V. a mai sunat-o de vreo câteva ori pe cucoana care se ocupa cu rezevările și, cel mai important, cu lista de așteptare. Speram să ne crească șansele.
Luni, la 1 jumate, iată-ne pe noi patru, trei fete și un băiat, așteptând. Avem emoții. Uite-o și pe femeia cu care vorbisem la telefon, cu agenduța cu rezervări în mână. Pe o pagină separată este, probabil, și lista de așteptare. Pe care sunt așternute mândru numele noastre. UIte și un băiat cu părul creț, brunet, cu nas julit, dar teribil de interesant. Sfinte Sisoe! Mă îndrăgostesc. Dar nu am timp de cele lumești, așa încep să număr oamenii care vin pe ponton. Au și ei un singur scop: să plece cu barca rusească de 71 de locuri. 20, 25, 30, uite încă un grup, e mare, sigur sunt și ei pe vreo listă, care listă? Mă uit urât la ei, mă încrunt, îmi umflu nările, mai dau pe gât o dușcă de apă plată, îmi trec mâna nervos prin păr, nu! Uite încă un grup! Sunt 10.000 de oameni, parcă nu se mai termină!
Se face 2 și ceva. Barca rusească apare. Nimic nu doresc mai mult decât un loc în ea, în barcă, o privesc cu nesaț, iar celor care se îmbulzesc în fața femeii cu listele le arunc săgeți ascuțite. Mii. Fiara din mine începe să iasă afară.
Femeia cu listele strigă numele celor cu rezervare. Strigă, cheamă, ei vin, vin. Sunt mulți, fir-ar ai dracu'. La un moment dat, la numele strigate nu răspunde nimeni. Pentru un moment. După care se aude o voce palidă care spune aici! Bun, încep întrebările. Cine are de fapt rezervare și cine nu? De ce nu arată nimeni un buletin, ceva? Ca să știi că nu intră Ion în locul lui Vasile. Și apoi, cum sunt luați cei de pe lista de așteptare? În ce ordine?
Oamenii care nu au intrat se enervează. Nu mai înțeleg nimic. Femeia cu agenda în mână, gestionara de listuțe, se panichează. Și, o dată cu ea, încă o femeie blondă care habar nu am cine e. Probabil o a doua făptură de sex feminin care și-a făcut carieră în gestionarea altor listuțe pentru singura barcă disponibilă într-una dintre zilele când se știa clar că lumea se va îmbulzi să plece. Sfântul Gheorghe, mai rău ca pe Shutter Island.
„Mai este doar un loc”!, se aude vocea femeii cu care vorbisem inițial la telefon. Mă uit în dreapta, mă uit în stânga, o puzderie de oameni. Unii mai calmi, alții speriați, dar cam toți cuprinși de supărare. Ne simțim oarecum umiliți, că stăm ca proștii în soare, ca săracii la dat pâine cu borș, nedumeriți, neștiind dacă mai intrăm sau nu.
Fără să mă mai gândesc prea mult la cele lumești, l-am sunat pe omul nostru cu barca. Îmi spune că mă sună el imediat. Aștept. Nu sună. Sun eu. Mergem sau ce facem? În timp ce țin telefonul la ureche, îl văd. E nea Sorin, acest nea Sorin. Pe ponton, înconjurat de oameni. Ce pălării și craci face omul nostru? Mai atentează și alții la nea Sorin, al nostru nea Sorin? Mă duc cu mâinile în șold la el, îi privesc circumspect pe cei din jurul lui, mă bag între ei și-l bat pe spate. Aici suntem, gata de plecare!
Hm, se pare că vrea mușterii suplimentari la barca lui. Și, de fapt, aflăm că nu mergem cu o barcă ultra-rapidă care ne-ar duceîn o oră, maxim o oră jumate în Mahmudia, ci cu barca în care ne-a plimbat agale pe canale. Cât facem? E, trei ore maxim.
Nu avem de ales, ne aruncăm în barcă, cu tot cu bagaje. Deja cunoașteam teritoriul, ne simțim ca la mama noastră-acasă. Eu pe scaunul meu alb de plastic, cu cracii în sus, gata de plecare. Care plecare, ce tot face nea Sorin, încă-și caută mușterii? Al naibii barbat!
Și iată că apare nea Sorin cu el, cu crețul de pe ponton care are nasul belit, băiet mai mult decât interesant, acompaniat de o tânără cu părul răvășit (asta a fost prima impresie) și cu chip drăguț. Mă îmbufnez și mă așez din nou comod.

Drumul a fost lung și anevoios...

Delta sau paradisul meu autentic

2011-08-18T12:25:00.000-07:00

În vara aceasta am fost pentru prima oară în Deltă. Am forțat puțin nota, am tras de unii, m-au convins alții, am refuzat să amân și am plecat.
După aproape patru zile petrecute în Sfântul Gheorghe, am realizat că Delta nu înseamnă festivalul ăla destul de fad numit Anonimul, nu înseamnă Green Village (nu voi avea nevoie în veci de un camping de patru stele cu piscină, chelneri neprietenoși care nu te salută în zori de zi și de alte energii negative), nu înseamnă acele avioane de bâzâie enervant, care vrei-nu vrei te smulg din momentele de uitare în care te arunci cu voluptate.
Delta este mult nisip fin împăștiat peste tot, pe care calci cu tălpile goale, cărări de nisip care te conduc spre plaja încă virgină, presărată cu scoici colorate(ține-o, Doamne, tot așa!). La un moment dat dai de locul meu preferat unde Dunărea se aruncă cu patimă în mare.
În Deltă stai la localnici mai mult sau mai puțin posaci - viața nu e prea ușoară pentru pescari, din câte-am înțeles - care îți gătesc pește dimineața, la prânz și seara, pește la grătar, fiert cu legume, prăjit, cu mujdei, fără mujdei, cu mămăligă, fără mămăligă, șalău, crap, somn și alte specii pe care datorită minții mele tulburi nu mi le mai amintesc.
Dar Delta înseamnă mai ales plimbarea pe canale, pe la ora 9 dimineața, într-o barcă cu motor care te duce spre insula Sahalin și spre lacul Melea, unde am văzut colonii de păsăroi care îmi apăreau în cărțile de colorat când eram mică. Uite pelicanul, uite cormoranul, strașnică priveliște!
Am pornit din port cu nea Sorin. Nea Sorin de fapt nu era un nene, ci un băiat, după spusele mamei lui, la vreo 40 de ani, cu ochi de pisică, cu șapcă pe cap și budigăi de vară colorați. Barca lui din lemn era lungă de vreo șase metri (de fapt habar nu am cât era de lungă, niciodată nu estimez bine distanțele) și cu motor de 20 de cai putere. Călătoria a durat vreo trei ore și ne-a costat 40 de lei de om.
Am făcut plinul de benzină la benzinăria de pe canal, ne-am luat niște provizii (mai precis doar apă) și am alunecat spre necunoscut. Pornind pe braț, am făcut stânga la un moment dat, pe un canal îngust. Începuseră să apară nuferii galbeni, aparent gingași și ciulinii de baltă. Nea Sorin ne-a zis că e vremea pentru micul dejun. A scos un cuțitaș, a luat vreo două rădăcini de ciulini de baltă, a rupt ceea ce păreau niște muguri maro și a început să-i taie, scoțând un miez alb, destul de tare. Am mușcat curioasă din miez, era crocant și dulceag, și da, îmi amintea de miezul proaspăt de nucă de cocos.
Am pornit spre Sahalin, insulă de 28 de km pătrați. Toți patru eram încântați și entuziaști ca niște copii care au ajuns în țara jucăriilor sau pe tărâmul dulciurilor. Am zărit mulți pelicani, probabil dăduseră de o zonă cu pește, după cum ne-a zis Nea Sorin, că prea erau mulți în locul ăla. Dar un pelican era undeva singur și bulversat. Probabil se certase cu gașca lui, căci de obicei pelicanii nu stau singurei și tăcuți într-un colț. Am pozat cormoranii, cenușii, drepți și cocoțați pe butuci ca babele la geam. Simțeam că eu sunt parte dintr-o paradă și toți păsăroii mă priveau curioși, bănuitori și cârcotași. Iar în timpul paradei, începeau pescărușii să se agite în spatele bărcii, pentru că motorul ei scotea peștii la suprafață, devenind astfel un restaurant mobil pentru clonțoșii înfometați.
Am ajuns în Melea, unde apa a devenit mică, căci adâncimea ei nu era mai mare de 20 de centimetri. Mă îmbia să mă arunc în ea, că era cald și adâncimea era perfectă pentru o anti-înotătoare precum mi-s eu.
Am intrat într-un labirint de stufăriș. De fapt, cred ca este impropriu spus labirint, nu cred că traseul era chiar atât de încâlcit precum mi-aș fi dorit eu, dar barca începuse să alunece pe un coridor străjuit de stufăriș din ce în ce mai înalt. Nea Sorin ne-a zis sa nu ne băgăm mâinile în el că ne putem tăia. E na, nea Sorine!
Pe lângă noi a trecut o barcă cu doi pescari. Ne-a aruncat - un pic în bătaie de joc - un pește abia prins.
Un caras micuț, cred eu că speriat, pe care l-am luat cu toții în mână (nu știu exact de ce, mângâiatul peștilor nu e tocmai activitatea mea preferată). După care, ca bun creștin milostiv și iubior de ființe vii ce sunt, i-am dat drumul în apele din ce în ce mai limpezi. Înoată, carasule, respiră, carasule, fir-ai tu să fii!
În dreapta noastră a apărut un turnuleț. Un turnuleț, nea Sorine, ce-o fi acolo, am întrebat eu, cu vocea mea cristalină, nicidecum pițigăiată și enervantă, pe omul care nu era atât de nene, dar nici atât de băiat cum îl vroia mă-sa. Acela era punctul de control, unde nu mai țin minte cine și de ce urca acolo. Am făcut popas pentru pipi în natură (comuniunea cu natura nu e deplină decât atunci când se reunesc esențele noastre cu pâmântul neatins), prilej cu care am zis: hai în turn, să vedem ce se poate observa din locul de...observație. Am dat la o parte crengi și buruieni și am început să urcăm pe...scări. Am ajuns sus, ne-am uitat în căsuța proțăpită pe scară, nu ne-am dat seama care este exact scopul ei, așa că am coborât. Dar am văzut barca și pe nea Sorin de la înălțime.
Înapoi am băgat viteză. Am salutat pe toți pescarii de pe mal, stând cu undița aruncată, atât de răbdători și nemișcați, am salutat pe toți indivizii din celelate bărci care mergeau hotărâte spre rezervația pe care tocmai o lăsasem în urmă. E un ritual acest salut pe canale, la fel cum e între motoriștii autentici (orice-ar fi, ei dau din cap la semenii lor chinuiții de aceeași patimă).
Aș fi vrut să lungesc mult și bine momentul acela. Nea Sorin în spate la motor, amicii mei stând relaxați și mulțumiți, iar eu zăcând pe un scaun alb de plastic, cu picioarele întinse pe marginea bărcii, cu bretonul în vânt, zâmbetul ștrengăresc pe față (sper că era ștrengăresc și nu tâmp) și cu sufletul liber, liber, liber.

Eu mi-am găsit paradisul. Și sper să nu-l împart cu mulți.

Experiment muzical

2011-08-08T13:28:00.000-07:00

Cum va place?

Fură-mă frumos

2011-08-08T11:32:00.000-07:00

Am dat astăzi peste un articol din Adevărul. Și anume acesta: http://bit.ly/oX0Hfc. Subiectul, după cum vedeți, este ciordeala din Spania. Ciorditorii? Nimeni alții decât românii.
Cam acum o lună am fost în Barcelona, șapte nopți, șapte zile, trei fete. Nu voi începe prin a povesti ce am vizitat și ce experiențe super mega strașnice am avut. NU. Voi începe prin a spune cum am ajuns - eu, o româncă arogantă de fel, care niciodată nu și-a renegat originea, fiind destul de naționalistă în fond - să îmi fie jenă să spun de unde vin.
A doua seară în Barcelona. Nu am mai avut putere să o luăm pe jos din Plaza Espana către casa unde eram cazate (pe lângă Rambla) așa că ne-am dus la metrou. La automatul de bilete, aud cuvinte românești. „Trebuie să deschizi altfel”. Mă întorc. O ceată de vreo 10-15 oameni, femei și bărbați, cam tuciurii (sau cel puțin așa sper eu, să fi fost toți țigani și niciun român) aveau un fel de adunare ad-hoc în zona casei de bilete. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că era o haită de hoțomani. Am luat biletul din automat ca să trecem mai repede de ei, să nu-i vedem și să nu-i auzim. Ajungem pe peron. Suntem lovite în față de miros de țigară. De unde până unde? Un individ îmbrăcat în blugi deschiși la culoare și tricou alb, cu o meclă dubioasă, cu o atitudine care ridica mari semne de întrebare (de parcă țigareta aprinsă nu era deja deajuns) pipa cu nesaț, în timp ce-și mișca ochii întruna când în dreapta, când în stânga. De nicăieri a mai apărut un individ de tip semnul întrebării. Erau împreună. Alți ciorditori. Români. Nu pot băga mâna în foc că erau țigani. Oana văzuse cum amicul fumătorului i-a sustras portmoneul unui tip cu buzunare largi la spate. Eu n-am văzut. Ne-am urcat mai repede în metrou, numai să-i lăsăm naibii în urmă. Nu am vrut să mă mai gândesc la ei.
A doua zi dimineață ne-am trezit mai repede ca să prindem soare bun pentru plajă. Vrând să ajungem mai repede la Barcelonetta, am zis hai să luăm metroul. Trei fete, echipate cu rochițe flu-flu, geantă de plajă cu toate catrafusele în ea + loțiune de plajă, revista TIME și apă plată. Din nou la automat, 3 bilete a cîte 1,45 EUR fiecare, ajungem pe peron.
Din prima i-am ochit. Erau, fără îndoială, amândoi țigani. El înalt, cu tenul groaznic, cu unghiile date cu lac transparent, cu pierce în sprânceana stângă. Avea pe braț o bluză. Ea voinică, parcă vopsită șaten, cu hainele strânse pe corp, ieșindu-i dizgrațios șuncile afară. Pe peron a apărut un cuplu de oameni mai în vârstă. Probabil nemți, veniți în concediu în Barcelona, având bagaje după ei. Era vizibil că oamenii o duceau bine, după haine, după atitudine, după accesorii.
Au fost o țintă ușoară. Țiganul cu pierce și unghii lăcuite s-a postat în spatele femeii. Și-a pus jacheta pe braț, ca să poată ține toată mâna în unghi de 90 de grade. Metroul a ajuns în stație. Turiștii, concentrați să intre în metrou, nu se puteau gândi la ce li se poate întâmpla. De fapt, nici nu bănuiau. Am rămas singură în spatele turiștilor și al țiganului ciorditor. Fetele s-au dus la cealaltă ușă. Mâna țiganului a reușit să se agațe de geanta femeii, a găsit gaura, a băgat mâna în geantă, el arăta ca un parazit scârbos atârnând de biata gazdă. A apucat între degete portofelul. Grăsana tigancă n-a intrat în metrou. Țiganul cu manichiură pusă la punct a ieșit din metrou până să se închidă ușile. Un negru (unul dintre vânzătorii ambulanți de fake-uri, mereu hăituți de poliție) a văzut totul și a început să vorbească tare și enervat. A zis cuvântul „ruman”. Am înțeles. Avem etichetă.

Observațiuni:
1. Nu pot să spun că toți cei care erau la ciordit erau țigani. Românii se pretează la aceleași acțiuni care ne umilesc pe toți ca popor.
2. M-am frustrat teribil pentru că nu am putut interveni. Mi-a fost frică, ciorditorii sunt imprevizibili. Evenimentul mi-a stricat toată ziua și am evitat să mai merg cu metroul, pentru confortul meu psihic.
3. Nu am înțeles de ce nu a spus nimăni acelui individ care fuma pe peron să stingă naibii țigareta.
4. Nu am văzut poliție în metrouri. Având în vedere că se fură atât, mi se pare normal să existe măcar la două vagoane un paznic, un polițist, o entitate care să provoace teamă ciorditorilor. Nu am văzut așa ceva. Ceea ce îmi spune că, din anumite motive, ceva este putred cu ciorditorii și poliția. Nu cred că se vrea cu adevărat stoparea fenomenului.
5. De câteva ori am mințit că suntem din Rusia. Unii începeau să ne ia la întrebări în rusește. Decât să mai zâmbesc tâmp, am preferat să zic că sunt româncă. Trebuie să ne păstrăm demnitatea.

Vioară și parfum

2011-07-04T12:48:00.000-07:00

Tereza stă în fața Ateneului. Are broboane pe frunte, îi transpiră palmele, probabil că și tălpile sunt în aceeași situație. Respiră greu, parcă îi amorțește mâna dreaptă și falca stângă. Își duce mână la gât ca să-și simtă pulsul și se teme să nu facă naibii un atac de cord.
E primul ei concert. Mai sunt 15 minute și va apărea ea, acolo, micuța fată blondă, nurlie, cu ochii negri și gene lungi. Ea și cu vioara ei, cântând ca niciodată Sonata pentru vioară nr.1, solo în G minor, de Bach. Ea și vioara ei și muzica lui Bach, și nimic altceva. Bine, doar căteva sute de ochi ațintiți spre ea curioși, sfredelitori, buze țuguiate, urechi nerăbdătoare să perceapă muzica perfectă. Fără nici cea mai mică eroare, fără niciun dezacord, fără vreo vibrație care să alunece aiurea. Pe Tereza o apucă din nou furnicăturile, îi apar iar broboanele pe frunte și simte că amețește. Nu va putea urca acolo. E prea mare presiunea. Are un talent uriaș, dar oamenii o sperie. Așteptările lor și răutatea lor.

-Mai sunt 14 minute și intri.

Tereza aude vocea de undeva, din spate. Se întoarce și o vede. O femeie înaltă, cu părul negru, prins lejer în coadă, cu ochii verzi mari și buze roșii. O simplă rochie albă, vaporoasă îi îmbracă trupul zvelt. Nu poartă inele, nu poartă brățări sau cercei și nici tocuri. Încățările îi sunt lejere, o pereche de sandale cu bretele subțiri, aurii, în stil roman.
Tereza o privește în ochi pe femeia înaltă și frumoasă, iar verdele ălă o învăluie straniu, o liniștește și îi dă încredere. Arome de coacăz negru, iasomie și portocală, parcă și de lemn de cedru și santal o cuprind pe Tereza, îi amintesc de vremuri de demult, când era mică, liberă și scutită de chinul vreunei temeri. „Este C-THRU Golden Touch”, recunoaște fata blondă și nurlie, moment în care notele ariei pe care trebuie să o cânte în curând îi alunecă prin minte, îi alunecă în urechi, iar din urechi se preling pe tot trupul ei, îmbrățișând-o mai ceva ca un ibovnic.

-Mai sunt 5 minute. Du-te, că-ți trece momentul, îi spune cu o voce blândă, dar pătrunzătoare, femeie înaltă.

Tereza își privește ceasul. Simte mai departe cum răsună melodia în capul ei, cum notele îi cuprind, bizar, toate simțurile. Le vede în fața ei, le vede cum curg în valuri, în timp ce muzica se derulează în capul ei.
Ajunge la scenă. În acel moment aplauze izbucnesc, toți o așteaptă pe ea, toți sunt acolo ca să o vadă cum transformă emoțiile în note. Terezei nu-i mai este teamă. Simte parfumul în nări, parfum care îi devine muză. Își fixează vioara bine sub bărbie, închide ochii, mai inspiră o dată puternic ca să-și unple ființa de savoarea revelatoare și trece ușor arcușul peste coarde. Mâna îi este ușoară, creierul limpede, simte de două ori mai intens fiecare vibrație, fiecare freamăt al viorii. Mâna îi aleargă mai repede, dar mai precis, Tereza respiră din ce în ce mai rapid, inima îi bate accelerat, iar de undeva din străfundul ființei ei inmugurește fericirea. Devine boboc, înflorește încet și explodează în cel mai frumos trandafir. Fericirea o cuprinde totalmente, e aici, o simte, arcușul aleargă, iar finalul vine trimfător, în apluze violente.
Tereza deschide ochii. E îmbătată de propria reușită, de starea de beatitudine pe care niciodată nu a mai simțit-o. Vede alunecând printre rânduri pe femeia înaltă, elegantă, aproape ireală.

Terezei nu i-a mai fost niciodată teamă la concertele ei. Nu a mai zărit-o pe străina în alb. Dar de fiecare dată, în timpul spectacolelor ei, cascada de arome o cuprinde cu aceeași intensitate. Coacăz negru și portocale, iasomie, cedru și santal.

Răsfăț culinar de vară - partea a doua

2011-07-03T12:19:00.000-07:00

Nimic nu este mai plăcut în viața asta decât un desert delicios venit la momentul potrivit. Și când spun nimic....
Cât au fost căpșuni pe piață, proaspete, românești, cu aromă și savoare, am profitat de Mel N (mătușa mea magică) din plin, rugând-o să-mi facă găleți de înghețată de căpșuni.
Înghețata ei are la bază o rețetă foarte simplă. Cumperi un kilogram de căpșuni foarte aromate, le cureți și le speli bine. La kilogramul de fructe adaugi o cană de 200 g de zahăr și două albușuri de ou. Vii cu mixerul și faci o spumă minunată pe care o mănânci fie așa, în starea ei de spumă, fie o îngheți. Dacă e cald merge incredibil un bol umplut cu desertul roz, nu foarte dulce dar foarte gustos, un moment fresh și revigorant.

Dar îmghețata de căpșuni se poate face și fără ouă. Și chiar fără mixer. Iei kilogramul de căpșuni bine curățate și spălate și începi să le zdrobești cu...zdrobitorul de cartofi. Adaugi cana de zahăr, după care pui 400 de grame de smântână proaspătă. Amesteci constant până obții o cremă fără bulgărași albi în ea.
Torni compoziția în caserole pe care le pui în congelator. Caserolele trebuie să aibă capacul bine pus.

Această înghețată este foarte gustoasă pentru că simți și bucățelele de fruct. Iar acum, când totul este artificial și chimic, nimic nu este mai plăcut decât să te bucuri de un desert 100% natural și proapăt. Datorită smântânii este ceva mai gras decât spuma de căpșuni cu albuș de ou.

Din păcate, vremea căpșunilor a trecut, dar voi încerca să le înlocuiesc cu caise bine coapte. Ce-ar putea ieși rău?

Răsfăț culinar de vară

2011-07-03T11:25:00.000-07:00

Nu, nu voi transforma acest blog într-unul culinar. În primul rând pentru că gătesc destul de rar, în al doilea rând pentru că mi se întâmplă multe alte lucruri interesante care merită povestite.
Dar, de când a început vara și de când piața e plină de legume și fructe proaspete, românești (sau cel puțin așa sper) am început să petrec ceva mai mult timp la bucătărie. Nu pentru că brusc mi-am descoperit o pasiune, ci pentru că vreau să profit din plin de perioada asta plină de bunătăți. Pe care vreau să le mănânc când am eu chef, gătite de mine pentru că așa măcar știu cum au fost preparate.
Mi s-a făcut poftă de păstăi (fasole verde) cu usturoi. Am învățat să fac păstăi cu smântână și usturoi. Mi s-a făcut poftă de mazăre verde. Mi-am gătit mazăre verde cu morcovi și bulion (data viitoare voi înlocui bulionul cu sos de roșii extra-coapte).
Dar astăzi mi-am gătit ceva bun-bun de tot și a ieșit aproape perfect: dovlecei cu brânză la cuptor.
Este destul de simplu de făcut dar durează până ce se coc bine în cuptor. Eu am folosit doi dovlecei nu prea mari, urdă și puțină telemea de vacă, cartofi, o roșie, mărar, sare, piper și usturoi verde.
Am frământat urda cu telemeaua, am adăugat puțină sare pentru că așa au simțit papilele mele gustative și am adăugat piper și mărar tocat. Se poate adăuga și ou, dar am preferat să nu o fac. Am tăiat în patru fiecare dovlecel, obținând astfel opt bărcuțe. Ca să pot adăuga brânza, am scobit fiecare bucată de conținut. Nu am aruncat conținutul dovlecelului, ci l-am ras și l-am adăugat în umplututa de brânză. Am pus umplutura în fiecare bărcuță cu mâna.
Deoarece tave era prea mare pentru cele opt bărcuțe de dovleac, am zis să mai adaug ceva. Așa că am luat un cartof mare și unul mic (cartofi noi), i-am curățat și i-am tăiat rondele. Am găsit și o roșie care rămăsese din ceea ce luasem de la supermarket (adică cam verde și fără prea mult gust). Ca să n-o arunc, am curățat-o de coajă și am tăiat-o cubulețe peste rondelele de cartofi deja puse în tavă, printre bărcuțele mele de dovlecel. Ca să condimentez puțin toată treaba, am tăiat doi căței de usturoi și am presărat rondelele pe unde-am apucat. Am mai adăugat puțină sare peste tot ceea ce era în tavă, mărar și am stropit cartofii (pot folosi stropit?) cu ulei de măsline. Am adăugat o cană de apă în tavă și am pus-o la cuptor, la foc mic. Am verificat destul de des situațiunea, adăugând din când în când apă ca să nu se ardă tava. Nu știu cât am lăsat, dar când furculița a intrat cu ușurință în cartofi am scos tava din cuptor.
Am mâncat și am fost mulțumită de mine.

Observațiuni:
1. Data viitoare voi tăia două roșii mari, luate de la piață, peste cartofi. Dau un gust strașnic cartofilor, și în combinația cu brânza din dovlecel....mmmmm;
2. Trebuia să pun mai multă apă în tavă;
3. Trebuia să acopăr tava cu folie de aluminiu, dar n-am făcut-o pentru că...nu am avut folia în bucătărie. Așa, cartofii mi-au ieșit cam prea uscați. Dar buni, totuși, nu uitați.

Concluzie: cred că mai am un talent în plus. :)

Încearcă jocul ăsta: dai o tură?

2011-06-30T13:48:00.000-07:00

Ce este mai sus, vă întrebați? Și de ce Virgil aduce joculețe în scenă?
Pentru că mie îmi place Blogal Initiative. E un prilej în plus pentru bloggeri să facă lucruri utile pentru blogosfera noastră, să se implice în campanii, să își pună mintea la contribuție pentru a scrie posturi din ce în ce mai bune, mai relevante. Cu alte cuvinte, Blogal Initiative nu permite neuronilor de bloggeri să lenevească, eliminând astfel riscul latenței psihice care poate apărea o dată cu înainterea în vârstă :)

Mobil 1 a creat un joculeț pentru vitezomani denumit Blogal Challenge în cinstea Blogal Initiative. Am jucat și eu oleak și mi-a confirmat că sunt o mare vitezomană în online - că în real fug de condus ca de dracu.

Vă invit să vă destindeți și voi un pic creierii încinși cu o fuga strașnică pe șosea.

D'ale lui Mitică

2011-06-29T14:20:00.000-07:00

Dom' profesor Mitică, profesor de matematică, era un tip simpatic. Zâmbea mai mereu, scria toate demosntrațiile pe tablă după care își băga mâinile murdare de cretă în buzunare, făcea mișto de golanii din A (adică de noi). Când se enerva scotea pe unul la tablă, îi dădea o problemă cu grad de dificultate în funcție de capacitatea de înțelegere a victimei. Victima nu putea rezolva niciodată problema și primea trei (sau chiar doi) direct în catalog. Nu era un simplu trei (sau doi, după starea de spirit a lui Mitică), ci era ditamai cifra scrisă pe jumătate de catalog, o bubă sfidătoare, purulentă și deranjantă chiar și pentru cel mai nepăsător și impertinent dintre noi.
Dar cu Mitică râdeam. Râdeam mult. Și cred că și el râdea cu noi, deși nu înțelegea mereu de unde venea amuzamentul nostru debordant. Ne spunea „Scriți”/„Și scrim” de fiecare dată cand dicta vreo teoremă sau axiomă. Când nu înțelegeam, căscând ochii mari sau gurile de somn, zicea apăsat: „Ma-npușc”. Când unul scria vreo prostie îi spunea râzând ”Vai di minea! Poți să fi împușcat pentru asta”, iar când ne scărpinam în cap pentru că habar nu aveam să găsim rezolvarea aia nenorocită la scârba aia de exercițiu, ne-o trântea teribil: „Vă uitați la funcție ca oaia la berbec”.

Fiind acum în era FB, ne-am reunit virtual cei din A, de la Nicu Gane. Colegiu Național, nu liceu, nu grup școlar. Colegul CristE a postat, spre deliciul celor reuniți virtual, dumele lui Mitică, una mai savuroasă ca alta. Am răs zgomotos, am dat Like, am comentat, am râs încă o dată, am dezbătut. Chiar dacă nimeni în afară de noi, cei de la A, nu poate înțelege cu adevărat ce ne amuză așa de tare când le citim, iată că postez ... d'ale lui Mitică.

Aceşti termeni îi iau foarte mare distanţa.
Scriţi!
Ma-npuşc!
Obecte
Negatif...
Ma gândesc
Trebuie tratat separat de vazut...
Şi scrim...
Nu ştii să pui creta in mână...
Vezi mintea ta sau manualul...
Să ştiţi şi voi pentru ştiinţa voastră...
Şi unul bolnav ştie asta...
Du-te la cules bureţi măcar...
Până la cât vreţi tu...
Uite unde scrie ăsta ....în pod...
Ai pus +....eşti de la Arghira...?!?..
Corectaţi corect!!!...
Bea cu paiul gheaţă...
Ăştia care lipsesc s-o dus să rezerveze bilete pentru revelion....
Nu ştii nimic....da să vezi pe la discotecă ce scheme faci...!!
Vă rog fii atent!!!...
Astea sunt unu...
O găsim şirul...
Până o termini tu...trece un kilometru...
Nu avea atitudine de golan!!!...
Parcă începi sa prinzi broaşte...
Te temi să bagi mâna-n apă...
Ce faci tu străine...??
Nu scrie!!!...poţi să fii arestat pentru aşa ceva....
Domnişoară ieşi afară...vezi că este o crăpătura la usă...ieşi pe acolo...
De unde ştiu eu funcţia?!?...m-am uitat în buruiene..??
Dacă ştii sa faci asta...îmi tai degetele...
Probleme stufoase...cu un kilometru de enunţ....
Daţivă-n cap înainte...şi după aia vă certaţi...
Ai descoperit Everestul...
Vai di-minea...
Te uiţi la limite cum se uită oaia la berbec...
Luni vă treziţi cu o lucrare neanunţată...
Şi ce dacă te doare unghia de la picioare...îmi pasă mie..?!?!
Au minte de raţă...
Ai tras cu urechea din carte...
Asta-i zonă minată...
Detailat..
Rezultatul rezultă...
Le-am ordonat în ordine...
Domnişoară...du-te si dă-te cu capu’ de perete...
Îţi permite religia să bei?!?
Hai mai repede domnişoară...nici trenul de la Dolhasca nu-l mai prinzi...
Eşti solidar cu prostia...
Am crezut că-i şi fix...
Care-i treaba acolo??...Ţi-ai pierdut pantoful sau ce...?
Şi fetele aveţi atitudine de huligani...
Scrie în buletin dacă n-ai caiet...
Ci-s cu voi?!?
Tu crezi că voi credeţi că...???
Scrie aici....cartof...nu elipsă...
Te învârţi in jurul axei...şi zici că eşti bolnav...
Să se discuţe!!
Tu eşti drogat măi..
Mama e verde...tata e padure!!!
Ţi-am zis că te-o muşcat un şobolan...
Indiciile care indică...
Această scriere ne perminte să scriem...
Ce expresie frumos aşa o dat...
Se constată identic că dă acelaşi lucru...
Doamne fereşte păţeşti ceva...şi te trezeşti mort... (criză de râs toată clasa)
Fac din nou incă odata...
Ai memorie de peşte...
O să constăie...
Ce putem observaţii face aici..?!?
Cum se scrie corect ’’ e ’’ sau ’’ este ’’???
Soluţii care nici cu trenul nu le vedeai...
Vii şi la scoală într-un picior??
Să putem va da temă!!
Vă rog ia şi lucraţi!!!
Iolai!!!
De tipul ăsta o să găsim mai multe tipuri...
Să-ţi crească ţie ceva in urechi...
Scrii pe tablă parcă croşetezi...
Taci..că-ţi tai barba...

M-am întâlnit de curând cu Mitică. Neschimbat, nu tu fire albe-n plus, nu tu riduri. M-a binedispus. Ce știi tu, străine?

Frica de ieri...

2011-06-23T14:10:00.000-07:00

Prima oară mi-a fost frică de piranha. Aveam vro doi ani și ai mei mă scăpaseră în fața televizorului unde se derula în voia sa o casetă video. Filmul se numea, desigur, Piranha. Am reușit să văd cum un nene gras, cu burta perfect rotundă, obraznică, nebunatică, a picat bâldâbâc! într-o apă. Deodată, jde pești înguști, dințoși, ai dracu s-au năpustit asupra bietului gras și l-au apucat zdravăn de pântecul generos. Sânge, bucăți de carne, suferința omului care se zvârcolea și se îneca și era înfulecat bucățică cu bucățică. Probabil că am început să plâng pentru că mai țin minte cum capete se înghesuiau în jurul meu, încercând să mă împace punându-mi-l în brațe pe clovnul Titi (jucăria mea preferată, de altfel).
Prima oară am mers la mare când aveam trei ani, la Olimp, era lux pe vremea aia. După o cășătorie interminabil noaptea, timp în care am vomat tot drumul pentru că, din nu știu ce motive neînțelese, aveam un rău cumplit de mașină (mama: iar a deocheat-o vreo babă cu ochi spurcați), am ajuns în stațiune.
Niciodată nu i-am făcut mai mult de râs pe ai mei decât atunci. Nici măcar când mergeam la rude, apărea străbunica X și eu mă uitam la mama și strigam: Uite baba, uite baba! Nici măcar când de față cu o tanti Lola mă uitam la tata și spuneam: Uite, uite! Lola merge ca o rață!!
La mare, în prima mea experiență litorală, i-am terminat pe ai mei părinți.
Restaurant: La restaurant nu mâncam mai nimic, eram un sclifosit de copil căruia imediat i se schimonosea fața când mama îi ducea lingura cu supă aurie la gură. Scoteam acel zgomot de greață (un fel de bleah venit sincer din străfundul ființei), provocând, la rândul meu, greață simandicoșilor din jur care vroiau să-și soarbă liniștiți zeama de zarzavat din bol. Ăia își dădeau coate, comentau, mama roșie de rușine, eu le scoteam limba.
Plajă: Nu-mi plăcea să stau la plajă. Mă încălzeam, începeam să mă agit șă să dau din picioare. Mă enervam. Mă certau. Mă duceau în apă. Intram în mare nu mai mult de genunchi. În momentul în care depășeam limita impusă de subconștientul meu, îmi apărea grasul cu pântec larg, deliciu pentru creaturile dracului cu dinții ascuțiți. PIRANHA. Mă cuprindea frica, ticăloasa. Tata a făcut greșeala să mă pună cu fundul pe colac și să mă tragă în apă. Unde marea devenea mai adâncă decât trebuia. Unde depășea nivelul genunchilor mei. Frica. Iar călare pe mine. Piranha. Gras. Dinți. Ascuțiți. Și iată-mă pe mine, țănc de trei ani, începând să urlu din toți rărunchii mei: piranha, Piranha, PIRRANHAAA!!! Și iar! Și iar! Plaja, ca și acum, era mică la Olimp, iar vocea mea era foarte cristalină. Tata se înroșește, ochi ațintiți asupra noastră, mulți, sute, eu țipam în continuare. Frica mai tare mă strângea, mama roșie de rușine, iar! Scoate odată copchilul ăla din apă!
Hotel: Îmi plăcea mirosul de hotel. Îmi plăcea să văd atâția oameni. Și alți copii pe care îi întrebam de ce nu au limbă (adică de ce dracu nu vorbesc cu mine?) Seara coboram jos cu ai mei la un fel de club al vremii respective. Elton John cânta Sacrifice și Phil Collins - Another Day in Paradise. Ai mei dansau ca „gagicul și gagica” iau eu dădeam târcoale unui băiat blond, creț și muult mai scund decât mine. Era pitic, avea doi ani jumate. Ce știa el? În unul dintre momentele în care coboram din camera de la etajul patru la club, cu liftul, ceva s-a întâmplat. Ușile liftului mi-au prins piciorul - habar nu am cum, s-au închis prea repede, probabil. Dramă! Copchilul a început șă ține. Iar. Din toți rărunchii, cu vocea enervant de cristalină: lifta, lifta, LIFTAAAA! Tata panicat, mama - iar! - roșie de rușine. De ce naiba spuneam lifta? Cine poate ști? Au mai încercat părinții să mă ia în lift și în următoarele zile. Lifta-n sus, lifta-n jos....S-au lăsat păgubași.

Spaima de lift(a), de pești nebuni, psihopați, devoratori de pântece groase, scârba de mâncare ... mi-au trecut. Dar au venit altele: teama de BOB din Twin Peaks (filmul), teama de urechelnițe care îmi intrau în ureche gata-gata să-mi mânănce încet, dar sigur, timpanul (am stat mult timp cu vată în urechi), teama de vecinul de la etajul 3 care certa mereu copii, teama de râie, teama de SIDA (am aflat că Freddie Mercury a murit pentru că a făcut o injecție cu un ac infectat, că de, nu putea mama să-mi zică că a luat boala de la prea multă iubire)...

La tăți ne era frică.

Din categoria Strașnic Chick: Stevie Nicks (Fleetwood Mac)

2011-06-23T14:00:00.000-07:00

Melodia a fost scrisa de un Strașnic Dude: PRINCE

Fratele lui Virgil: PR Anonim

2011-06-20T14:36:00.000-07:00

Deoarece simt nevoia să mă exprim și...profesional, am creat Pr-ul Anonim.
Inițial am vrut sa fie blog...anonim, evident, dar mi-am dat seama că nu are rost. Dacă spun vreo prostie, e bine sa fiu criticată, corectată (dar nu scuipată pentru că atac). Numele a rămas Pr Anonim pentru că la urma urmei nu contează cum te cheamă, unde acționezi, cu cine duci lupte, cu cine prEtenii. Important e ce transmiți și că faci efortul să împărtășești ceva ce unora le-ar putea fi util.

Cinstesc pentru noul meu proiecțel și sper să nu MĂ dezamagesc.

Dezamagirea din noaptea lunga a filmelor scurte

2011-06-19T05:00:00.000-07:00

Din păcate scriu încă o postare cu caracter critic. Vroiam să evit acest lucru, să vorbesc cu mulțumire despre oameni, despre fapte și locuri. Dar uite că...socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg.
Am așteptat nerăbdătoare Noaptea lungă a filmelor scurte. Sâmbăta mea a fost rezervată doar pentru acest eveniment. Am vorbit cu încă vreo zece prieteni să mergem să căscăm ochii și mințile la scurt-metraje. Unul s-a răzgândit între timp, dar restul am rămas convinși și fermi pe poziție. Eu cu I. am ajuns mai târziu la MNAC, în jur de 21.30. Dar cu cât mă apropiam mai mult de locul unde se vedeau proiecțiile de filme, cu atât mai dezamăgită deveneam.
1. Nu știam că e în aer liber. Când am citit pe flyer că va avea loc la Muzeul Național de Artă Contemporană, am crezut că va fi înăuntru, cu acces pe terasa aia minunată. Greșeala organizatorilor: nu au precizat de la început că evenimentul va avea loc în curtea MNAC, nu LA MNAC. E o mare diferență. Precizez că pe pagina de FB au subliniat acest mic aspect prin poze și alte postări. Ei, mie mi s-a fâlfâit de comunicarea lor de pe FB, nu m-a interesat să intru, nu am avut timp, am luat de bună informația de pe flyerul care îmi picase în mână.
2. Nu știam că sunt locuri limitate. De ce? Pentru că băieții au spus așa: de pe eventim se cumpără înaintea evenimentului bilete cu 30 de lei, DAR ȘI DE LA INTRARE, CU 35 DE LEI. Nimeni nu a zis nimic de locuri limitate. Când am ajuns acolo, am aflat că nu mai erau scaune libere și că trebuia să mă înghesuiesc pe scări sau să mă trântesc pe iarbă. Adică timp de vreo cel puțin 6 ore, eu trebuia să stau cu curul pe iarbă sau pe piatră și să răcesc la dragele și prețioasele mele ovare. Nu, nu mi-am luat cu mine păturica de picnic. Cu alte cuvinte, trebuia să plătesc 35 de lei pentru un loc înghesuit pe scări sau pe iarbă. Gândiți-vă: festivalul dura de pe la 21.00 până la 6.00. Pentru atâtea ore, un om trebuie să-și amplaseze comod curul și spatele, pentru a nu pleca amorțit, blestemând și ocărând după nici două ore. Principiul ia bilet mai scump de la intrare se aplică concertelor. Alea durează două ore, lumea stă în picioare și organizatorii nu mai vând la intrare nimic, le iei doar pe sub mână. Întreb, astfel, organizatorii: de ce au vândut bilete mai scump la intrare pentru o mie de locuri dacă ei nu mai aveau scaune și condiții ok pentru oameni? De ce nu au zis nimic de o limită de locuri și m-au lăsat să stau ca fraiera, relaxată, spunându-mi: cumpăr de la intrare, nu-i bai?
Acum, trebuie să dezvolt ceea ce am spus mai sus. Nu sunt o calică penibilă care nu plătește o sumă de bani pentru filme de scurt-metraj care nu sunt disponibile pe net, care sunt de calitate și care chiar te pot inspira. Dar nu pot plăti nici măcar 50 de bani pentru a-mi crea prilej de nervi, frustrare, semne de întrebare cu privire la capacitatea intelectuală a organizatorilor de a face un lucru bine.
3. Mai aveam dubii: hai măi, să plec, să stau? Încă cum sunt un om al clarificărilor, al comunicării neaoșe, m-am îndreptat către cei care stăteau la casa de bilete. Bine, casă de bilete este impropriu spus, era de fapt o măsuță cu doi oameni stând la ea. O fată creață și un băiat hipșter gay (folosesc sensul propriu al cuvântului, nu este o metaforă care să ofenseze această comunitate). Îi întreb: Nu mai sunt locuri, nu? Ea și el: Nu! Eu: Păi și atunci eu plătesc pentru un loc înghesuit pe scări sau pe iarbă. Și plătesc mai multe parale pentru un loc incomod, față de cei care au plătit mai puțin, pentru un scaun. Ea: Nu sunteți obligată să plătiți. El: Puteți să plecați dacă nu vă convine. Eu: am zâmbit ironic, l-am imitat răutacios pe el, care m-a scos de altfel din pepeni cu gesturile și modul de a vorbi. Nu tu ne pare rău, nu tu încercare de a convinge omul să rămână spunând că: vedeți, locurile se vor mai elibera pe parcurs. Nu tu nimic.
O aroganță de doi lei, o lipsă masivă de bun-simț. Încă un gest de nesimțire a celor care oferă niște servicii față de cei care chiar vor să dea bani pentru serviciile respective.
A, și fraierii ar trebui să știe că la un astfel de eveniment cu multă lume trebuie să existe o ambulanță. Pentru că...vezi tu, niciodată nu se știe. Verdict: lipsă de profeseionalism, nepăsare, nesimțire. Și unii au plătit pentru asta, probabil pentru că e cool, boem, e un act de profunzime și cultură. Bravo!

Până una alta, am găsit acest scurt-metraj care a rulat aseară. Enjoy!

Spune-mi cum conduci ca să-ți spun cine ești

2011-06-16T15:16:00.000-07:00

M-am enervat de curând teribil. Pășesc zglobie spre serviciu și, la o trecere de pietoni destul de îngustă, un nene cu o Dacie Logan de culoare albastru închis mai-mai că nu oprește. Pune frână destul de târziu și iată mașina atât de aproape de picioarele mele încât m-am speriat. L-am făcut bou, el m-a claxonat nervos (pe trecerea de pietoni), l-am trimis apoi în marții lui (asta mai mult în gând că oricum nu mă auzea nimeni) iar el a plecat mai departe bodogănind și aruncând săgeți drept în inima mea. Ce m-a suprins este faptul că a comis măgăria având un copil în spate.

Acum câteva zile citeam îngrozită, revoltată, dornică de dreptate, cum un „interlop” din Oradea a trecut cu 160 de km/h într-o intersecție, a intrat din plin în ceva Matiz sau Tico. O fată-jumate a murit (adică una s-a stins, cealaltă, sor-sa, a intrat în comă). A treia a avut norocul să scape. Criminalul cocalar, ascultător de manele din 1998 și spărgător de semințe a fost eliberat până la începerea procesului.

Trebuie să recunosc. Nu-mi plac șoferii. De pe drum, din lumea în care kilometrii îi faci pe jos/role sau cu metroul, șoferii sunt din tabăra inamică. Niște periculoși, niște nebuni, pe care de cele mai multe ori îi urăsc. Desigur, doar o parte sunt bovine în trafic, dar dau zilnic de atâția monștri care rânjesc din spatele volanului, făcând tot felul de porcării, încât da: șoferii sunt pentru mine o specie aparte, pe care aproape o detest și pe care deseori îmi imaginez, mai ceva ca o fantezie sexi, cum arunc cu ouă împuțite în parbriz, cum îmi scot din gentuța mică un baston fermecat care, ca sula din Povestea poveștilor, începe singur să le croiască, la o vorbă fermecată, spatele de dihănii fără creier.

Deja când întâlnesc șoferi calmi, care mai dau prioritate, care nu te înjură de mamă dacă treci prea încet pe trecere, care zâmbesc, care își văd de treaba lor, îmi saltă inima de bucurie. Și îmi spun: Ăsta trebuie să fie un om de treabă!

Modul în care cineva conduce o mașină spune atât de multe despre un omul respectiv. Și nu mă bazez pe ceea ce am observat și analizat la necunoscuții de tip șoferi-maimuțe poaste și puturoase, ci pe experiența cu amici, cunoscuți, prieteni. Și trebuie s-o spun: dacă vrei să testezi caracterul unui om, ia-l la o plimbare cu mașina. Obligatoriu el trebuie să conducă.

Dacă nu oprește când urmează o trecere de pietoni, dacă face slalon de pe o bandă pe alta, dacă crede că toată șoseaua e a lui/ei, dacă vrea mereu să depășească, dacă depășește aproape inconștient, dacă merge cu viteză prea mare (asta e clișeu deja), dacă nu-și recunoaște greșelile evidente pe care le face la volan....trebuie să te mai gândești o dată la ce persoană ai în viața ta. Și nu trebuie să bifeze tot cea ce am înșiruit eu mai sus. Din cauza unui arogant la volan care mergea pe principiile conduc cu viteză pentru că sunt atât de mișto, cool și valoros, depășesc ca boul pentru că sunt inconștient și IQ-ul și EQ-ul tind spre zero, nu suport să mi se atragă atenția de către ceilalți trei oameni din mașină, deci, din cauza unui astfel de individ, mi s-au declanșat atacuri de panică. În mașină rareori urc la drum lung și dacă cineva depășeste suta la oră încep să îl urăsc.

După întâmplarea cu interlopul din Oradea, eu aș înăspri legea. La trecut pe roșu, nu îi iei doar carnetul, primește și două șuturi în fund plus bonus două bastoane pe spinare. Pentru depășire de viteză cu nesimțire și aroganță de interlop, două bastoane pe spinare plus cap spart (nu foarte rău, pentru că deja creierul nu funcționează bine), pentru conducere în stare avansată de ebrietate: două șuturi în fund, două bastoane pe spinare, un pumn în ficat plus două palme peste față.

Repet, respect șoferii care conduc cu grijă. Grijă și pentru ei, dar mai ales pentru cei din jur pe care nu se pișă din spatele geamurilor fumurii.

Motive de pauză

2011-06-14T13:39:00.000-07:00

M-am uitat la data la care am urcat ultimul video pe blog: începutul lui februarie. Acum suntem în iunie. Adică Virgil a luat o pauză de aproape jumate de an. Mult. Foarte mult. Am verificat si Google Analytics, mai mult din sadism, ca să văd cât de jos s-a dus. E, da, s-a dus rău, sub nivelul mării. Atât de jos că m-au iritat teribil ignoranța, lenea, nepăsarea, nesimțirea care - am crezut eu - m-au copleșit așa deodată.
Am stat și m-am gândit între timp. La ce înseamnă să fii online. Ca blogger, ca om care dă minim opt tweet-uri de impact pe zi, care răsfoiește zilnic câte 30 de bloguri și care reușește să posteze constant! pe propriul blog. Ia mult timp. Trebuie multă atenție în crearea unei agende pe care s-o respecți întru totul. Așa făceam când eram mică, cu colega mea de bancă. Ca să avem timp de toate - și de sărit coarda, și de teme, și de somn, și se jucat cu câinii - ne programam totul la sânge. Până și când mergeam la budă sau când făceam baie.
Mi-am dat seama că mi-e greu să revin la agenduța mea magică și dureros de strictă. Nu am chef. Nu vreau asta încă. Îmi place haosul.
Îmi place online-ul. Aș sta 10 ore în fața calculatorului să mă manifest virtual. Dar nu am aceste 10 ore. Am o grămadă de alte lucruri de făcut. Și la naiba! îmi place să fiu și offline. Să mă plimb, să citesc cărți sau reviste nu electronice, ci pe print. Îmi place să mangâi pagini, să le miros, să le îndoi, să le notez, să le citesc. Îmi place teribil. Îmi place să vorbesc cu prietenii mei stând cu ei față în față. Pe chat de obicei nu îmi dau seama de tonalitate, de vibrația vocii, nu văd priviri, mă enervez, interpretez greșit, dau buzz, înjur, mă îmbufnez.
În plus, mă termină uneori cantitatea de informații. E ca atunci când mi-ai scoate ochelarii, m-ai învârti de zece ori și m-ai lăsa să merg așa, în miopia și amețeala mea.
Și mă mai dor și ochii. Și cred că oarecum prea mult calculator îmi influențează sănătatea prost. Foarte prost. Bine, eu sunt și ușor ipohondră așa că nu știu cât ar trebui luat în considerare ceea ce spun eu aici.
Bine, bine, cu toate astea am realizat un lucru. Nici timpul, nici ochii slăbiți, nici starea mea ipohondră nu m-au împiedicat să scriu aproape șase luni pe Virgil. O postare îmi ia puțin timp, mă relaxează și mă umple de o stare bună.
Nu. Marea problema este că nu am fost relaxată. Deloc. O stare de agitație (pe care acum o înțeleg, știu de unde a venit și de ce a dispărut) mi-a futut creierii și acea pace interioară de care am mare nevoie ca să pun cuvinte pe „hârtie”. Timpul ți-l poți organiza. Pentru ochi îți schimbi lentilele. Ipohondria nu știu cât trece, dar să fiu sinceră, nu e așa o mare problemă. Dar acea pace interioară nu prea poate fi controlată. Dacă ești străpuns de mii de săgeți perturbatoare îl dai dracului pe Virgil, îl dai naibii de scris și te apuci de altele. Pentru că pentru mine, scrisul - chiar și la nivelul lui Virgil - e un proces care nu poate fi făcut orișicum. Starea psihică bună și o cantitate suficientă de liniște și mulțumire este mai mult decât necesară.
So.....acum am iar chef. Și condiții prielnice.
Așa că...profit cât pot.

This is a familiar feeling....

2011-02-05T07:59:00.000-08:00

....Getting Nowhere

Flașneta - partea întâi

2011-01-29T14:16:00.000-08:00

Tavi este obosit. A avut patru ședințe foto, fiecare a durat cam o oră și s-au desfășurat în toate cele patru puncte cardinale ale orașului. Cară echipamentul, desfă echipamentul, discută cu subiecții, cunoaște-i puțin, glumește cu ei pentru a se simți confortabil în fața blițului enervant, prinde cadrul perfect, fă-l pe bietul urât să arate acceptabil din profil, termină, strânge echipamentul și pleacă la redacție. De acolo du-te în alt loc, la o ședință abia stabilită de simpatica aia de secretară de redacție.
E seară, este început de vară și orașul arde. Este neobișnuit de cald pentru perioada asta a anului. „Temperaturi mult prea mari pentru începutul lui iunie. Stați la umbră, căutați locurile răcoroase”, a spus prezentatoarea meteo la radio în dimineața asta. Totul este neobișnuit acum, gândește Tavi, tolănit într-un fotoliu de bambus din fața unei crâșme din partea veche a orașului în care s-a născut, în care încă locuiește și în care probabil va muri.
Chelnerița îi aduce o bere nefiltrată. Rece. O cheamă Cristina și e tunsă băiețește. Are ochii mari, gura cărnoasă și, deși nu e frumoasă, te atrage prin volubilitate și prin poveștile pe care le spune fiecărui client al micii ei crâșme – are patru mese înăuntrul barului, dar vara cele patru mese se transformă în 12.
- Mersi, Cristina. E rece, așa cum trebuie. Așa cum am nevoie după ziua asta căcăcioasă.
- Nebunie la voi?
- Nebunie....Dar decât liniște, cum e pe la alții, parcă prefer așa.
Cristina pleacă repede, căci cineva de la masa vecină îi face din mână și îi arată discret acel semn de: Fă-mi nota, te rog!
Tavi își lasă capul pe spate, se scaprină cu mâna stângă la urechea dreaptă, nu din cauză că l-ar mânca, ci ca un gest de plictis. Dar nu vrea să se vadă cu nimeni în seara asta, vrea puțină liniște, puțină tăcere în zarva asta a orașului vechi, unde se perindă puzderie de oameni colorați, curioși, excitați, însetați și mai ales încălziți de soarele toropitor al zilei.
Tavi este considerat un bărbat frumos. Are părul scurt, des și țepos, șaten, cu câteva fire albe la tâmple. Ochii sunt mici dar puțin alungiți, fruntea e strâmtă și nasul e ușor cârn. Are gura relativ mică – nu e lată, dar buzele nu sunt subțiri, ci potrivite. Când zâmbește apar două gropițe în obraji. Se îmbracă lejer: blugi comozi, tricou lălâi și teniși. Un Tissot cu cadran mare e singura bijuterie pe care o are la mână. În rest, nu poartă nici un alt zorzon. Nici cu parfum nu prea se dă. I se pare un gest muieresc.
Ridică paharul de bere nefiltrată și se uită prin el. Urmărește dacă sunt multe bule și dacă ele urcă repede în sus. Ăsta e semn că berea e proaspătă. Da, în pahar sunt o grămadă de bule care aleargă nervoase spre buza paharului. Coboară paharul în jos, ca să guste și el din băutura proaspătă și răcoritoare. În fața lui apare deodată omul cu flașnetă, mic, mustăcios, învârtind rapid la manivelă.

La pas

2011-01-29T13:17:00.000-08:00

Apoape de Anul Nou am vizitat Herghelia Radauti. Scopul nu era doar vizita unui grajd si admirarea cailor, ci, evident, sa urc pentru prima oara pe un cal. Nu stiam cum voi face exact asta, avand in vedere ca aveam pe mine asa:
- budigai;
- colanti;
- maieu;
- maleta groasa;
- salopeta de iarna;
- hanorac;
- geaca;
- papuci de zapada;
- manusi;
- un caciuloi albastru care imi cadea frecvent pe ochi, acoperindu-mi uneori chiar ochelarii.
La herghelia respectiva principala rasa de cal este SHAGYA ARAB, care, din cate am aflat, nu este pentru sarituri, ci face performanta in cursele de anduranta. Ca sa vezi!
Baiatul, un Gigi timid, a adus, la semnul sefului, pe Tiganul si pe GabrEl. Tiganul mie mi s-a parut ceva mai mare și mai nervos, GabrEl parea mai mic si mai rabdator. Am stat putin pe ganduri, sa ma urc, sa nu ma urc....Frigul incepea sa ma cam patrunda - da, afara erau -x grade - asa ca am zis bine, domne! hai sa ma urc sa vad cum stau lucrurile acolo, pe sa, la inaltime.
Scarita mi se parea cam sus. Nu vedeam cat ma puteam cracana ca sa ajung cu papucul in ea. Dar Gigi imi explica ca trebuie sa pun genunchiul pe mainile lui impreunate, intoarse cu palmele in sus, ca trebuie apoi sa imi fac vant, sa arunc celalalt picior peste Tiganul si gata, sunt sus! Zis si facut. Pun genunchiul stang pe mainile lui Gigi, imi arunc piciorul drept in sus, dar nu ajung cu el peste Tiganul. Ma blochez. Am prea multe pe mine. Si nu sunt chiar cea mai elastica fata...Mai incerc o data. Ma si gandesc. Poate ii dau cu piciorul in coaste lui Tiganul, se sperie asta si fuge cu mine rascrascacita. Mai arunc o data cu piciorul peste cal, reusesc, dar nu imi urnesc fundul. Gigi, ajuta-ma! Pune Gigi palmele pe curul meu si impinge. In sfarsit ma pun bine in sa. Gigi tinea de capastru, eu pe Tiganul, uitandu-ma usor tampa si putin speriata la el. Am facut vreo cinci ture de teren de antrenament sau ce era ala pana m-am plicitisit si eu, si calul, in timp ce-mi mai impingeam caciuloiul de pa ochi. Am analizat toate firele de par din creasta Tiganului, l-am mangaiat putin pe gat, dar nu prea aveam ce sa-i spun. Gata, Gigi, ma dau jos. Trebuia sa ma aplec in fata, sa imi iau piciorul drept de pe cal si sa ma arunc jos. Fii iar elastica cu 20 de kile de haine pe tine. Ma dau in jos, imi dau piciorul drept de pe cal, iar am impresia ca ii dau un sut in coaste si ma tem sa nu fuga cu mine atarnata. Ma dau eu in jos, da simt ca pic. Pamantul nici nu-l ating. Iar ma prinde Gigi, pentru ca tip la el: Nu pot, Gigi, fa ceva!
Am repetat figura si cu GabrEl. Acelasi Gigi mi-a impins iar fundul si iar m-a prins la coborarae ca ma panicasem iar. GIGI!
Dupa „calarie” m-au durut salele o luna. Cred ca m-am smucit cam tare cand m-am urcat cu 20 de kile de toale pe doua namile rasa SHAGYA ARAB.

The King”s Speech - Speechless

2011-01-29T04:07:00.000-08:00

Partea a II-a: Experiența bate scoala

2011-01-24T09:20:00.000-08:00

Îmi luasem în serios rolul meu de Consultant Financiar Virgil. Patru ore pe zi erau dedicate muncii la compania de asigurări de viață, deja mă simțeam parte din corporație și chiar începusem să îi privesc pe colegii mei de grupa undeva...de sus.
Ce trebuia să fac eu de fapt? Să atrag clienți pentru firmă, sa îi găsesc și în gaură de șarpe, să le vorbesc cu măiestrie, să îi perii, să îi ung, ca ei să cumpere polița și eu să bag bani în buzunarul de la piept.
Vânătoarea începea cu cei cunoscuți: de la mumă, tată la dentista verișoarei nașei bunicei mele. Cum eu nu mă bazam prea mult pe neamuri, amici, nu am stăruit prea mult asupra acestei modalități, așa că am trecut la planul B: atacă piața rece cu aceeași forță cu care își cucerea teritoriile Gingis Han.
Mă duceam la chioșcul cu ziare, luam tot ce însemna publicații cu anunțuri, mă așezam în fața telefonului, deschideam ziarul, și sună, Virgil, până nu mai poți. Toate națiile: doctori, tinichigii, interlopi, biznișmeni, instalatori. Femei, bărbați, tineri, bătrâni, vorbește, Virgil, vorbește. Nu am primit înjurii. Acum mă mir.
Începusem să vorbesc din ce în ce mai mult, din ce în ce mai bine. M-a trimis compania la un curs. Eram em-por-tantă!
De-a lungul „carierei”, mi s-au întâmplat următoarele:
- m-am întâlnit cu un nene ca să-i vând polița; de fapt el se întâlnise cu mine ca să-mi vândă produsul lui;
- am stabilit două întâlniri pe unu decembrie; m-am dus la birou. Era ceață și urât, motiv pentru care starea mea psihică nu era printre cele mai bune. Nu a venit nimeni.
- am stabilit întâlnire cu un alt nene undeva pe B-dul Iuliu Maniu, nr. 3xx. M-am dus, cu RATB-ul, apoi pe jos, până unde ar fi trebuit să aibă loc meeting-ul. Adresa era inexistentă. L-am sunat și i-am spus „Ești un idiot, domne”. El a sunat înapoi și s-a plâns unei cucoane. Mie nu mi-a păsat.
- am sunat două ore întruna până am ajuns la secțiunea Tinichigii din ziarul de anunțuri. Am stabilt o „întâlnire” a doua zi - sâmbătă - la birou. Trezește-te sâmbătă dimineață, îmbracă-te iar la cămeșă (uram ținuta asta) și du-te la birou. Omul meu întârzia să vină. Mă uit nerăbdătoare pe geam. Văd jos două pălării mari, negre, cu boruri late. Hmmm....„Sper că....” Telefonul sună. Gardianul de la poartă îmi spune că vor să vorbească cu mine doi „domni”. Cobor. Iată-i pe „Clienții” mei potențiali, înalți, cu musteață răsucită, părul lor - pana corbilor, și cu pălării impunătoare, în geci de piele, având mâinile adând înfundate în buzunare. Mă uit la ei: Vreți...ăăăăă....să vă asigurați pielea? Și ei: Hăăă, da nu dumneavăastră vroiați să vă fixăm mașina? Eu ma uit la portar, portarul la mine. Spun timid: nu...

Am plecat dupa cateva luni. La un an după, m-au sunat de la firmă. Trebuia sa le plătesc cursul. Le eram datoare. Vândută.

Partea I: Mâncărimea

2011-01-24T08:46:00.000-08:00

Mai in glumă, mai in serios, am dat la birou o maximă de care sunt teribil de mândră: până nu te scarpini bine, nu știi cat de tare te-a mâncat.
Studentă fiind eu în al doilea an de facultate, fix la început de an școlar, am început să am mâncărimi pe creier: cursurile nu sunt suficiente. Îmi trebuia ceva în plus. Așa că am decis să îmi caut un job.
Pe vremea aceea, când spuneam job nu știam nicicum ce vreau, cum vreau, de ce, de ce nu...Știam doar că vreau ATUNCI, nu mai târziu. Cu alte cuvinte, mi se pusese pata. Zdravăn. Teribil. Atât de rău încât mă mânca pielea, și capul, și tălpile, îmi frecam dinții, îmi răsuceam părul între degetul mare și cel arătător, obsedant.
O dată cu această mâncărime a venit și un târg de joburi. Printează 20 de CV-uri, trage pantalonii la dungă, pune cămășuța, ia sacoul și du-te la Sala Palatului, cu Flufur și Ion. Am intrat în clădire, am plătit intrarea și m-a copleșit imediat aglomerația. Fete, băieți, femei, bărbați, babe, moși, toți mișunau pe sus, pe jos, cu ochii jucându-le avid în cap, urmărind, iscodind. M-am dus pe la fiecare stand, am căscat ochii, am lăsat câte un CV unde am crezut eu de cuviință și apoi la revedere! Prea multe suflete curioase și disperate și pline de speranță în același loc.
După o săptămână am primit un telefon. O voce suavă de femeie m-a chemat la primul interviu din viața mea. Mi s-a tăiat respirația. M-am bucurat atât de intens încât am început să mă panichez.
M-am dus la interviu la o firmă de asigurări de viață. Evident că m-au luat. Part-time, plătită, cum îmi place mie expresia asta de mi se dilată toți porii, „în funcție de performanțe”. Am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de piciorul drept.
Deodată am devenit donșoara consultant financiar Virgil. Vis! (Va urma...)
Oare?

Je te presse absolument nue contre moi

2011-01-04T02:57:00.000-08:00

Se pare ca daca-l iei pe Bryan Ferry si-l combini cu Groove Armada, iese ceva buuuun....

Fetiș - postarea trei

2011-01-03T14:14:00.000-08:00

Ziua se îngână cu noaptea. Deja s-au aprins luminile pe străzi. Este aglomerație. Aglomerație de oameni mai mult sau mai puțin grăbiți. Șoferii nervoși claxonează la semafoare. Unul se ia la ceartă cu un cioflingar care trece pe trecere deși este roșu. Iese ăla din mașină și se ia de cioflingar. Cioflingarul sare la gâțul lui fără să clipească, strigând la șofer că este un criminal cu sânge rece. Șoferul, un bărbat cu coadă, tânăr, nu vrea să lovească pe certăreț. Știe că nu are nicio vină, și este nervos că cioflingarul îi vorbește așa de urât. „Morții tăi de criminal”, așa îi spune întruna, fără să-i pese că a traversat ca prostul fără să vadă culoarea roșie. Așa sunt cioflingarii pietoni, urăsc pe șoferi, căci ei conduc o mașină, adică dispun, adică au mai mult decât ei, cioflingarii care nu au nimic, care beau și-și ceartă nevestele cu cruci și dumnezei.
Stoian îi privește cu gura puțin deschisă. Este oripilat de ceea ce vede, îi vine să-l ia la palme pe certăreț, el, care, deși pașnic, are simțul dreptății puternic dezvoltat în ființa sa măruntă. Dar trece totuși mai departe, căci se gândește la posibilitatea unui pumn de fier în nasul său, spârgându-l. Și, oricum, pofta sa de picioare noi de damă este de nestăvilit, crește în el ca un aluat frământat bine, care acum dospește.
Merge pe stradă ca un bezmetic, cu mâinile în buzunar, geaca desfăcută și privirea trecând de la o pereche de picioare la alta. Nu se uită la chipul lor, al femeilor grăbite și ele, nu îl interesează dacă sunt tinere sau mai în vârstă, dacă au părul bălai sau brun. Urmărește doar sandale și balerini și pantofi. Vrea să găsească ceva desăvârșit. Ceva pe gustul lui. Cu cât mai multe încălțări alunecă prin fața sa, cu atât îî sporește pofta.
Pe asfaltul murdărit de mucuri de țigări, frunze, flegme și rahați de căței, pășește apăsat o pereche de pantofi. Încălțările au o combinație stranie de culori, un gri-verzui, iar pe ici pe colo un mov nici pe departe supărător. Pantofii au toc destul de scurt, bot rotund, par comozi, dar în același timp au ceva obraznic. Poate din siguranța cu care ei ating pământul, poate datorită culorilor sau poate datorită fetei. Dar Stoian nu privește chipul fetei, trăsăturile nu prea au importanță, cum nu au nici sânii sau fundul. El doar își imaginează piciorul cu degetele puțin alungite, cu unghiile roșii, fără bătături sau piele moartă pe călcâie. Îi și simte mirosul de apă de trandafiri, își imaginează cum atinge pielea fină, cum sărută gingaș degetul mic de la piciorul drept. Dar picioarele care pășesc atât de apăsat și sigur vor dispărea dacă nu zice ceva....orice, cumva, acum.
Așa că Stoian se oprește în dreptul fetei, se uită în ochii ei verzi, pe care de fapt nu-i observă, ar putea la fel de bine să fie negri sau albaștri sau câcănii în dungi. Inima îi bate tare. Sângele îi urcă în obraji. I se înroșesc obrajii, i se înroșește nasul borcănat. Dar deschide gura, mușchii limbii se pun în mișcare și rostește fetei, timid, destul de încet: Pot să te descalț?
Fata face ochii mari, se încruntă, clipește des, a nedumerire și își încetinește mersul. Stoian repetă întrebarea, de data asta pe un ton mai ferm. Fata șuieră printre dinți, cu dispreț, un “nebunul dracului” după care grăbește pasul, uitându-se o singură dată înapoi, puțin speriată.
Stoian se uită după ea, și strigă: Măcar lasă-mi un ciorap! Măcar atât! Te rog!
Dar fata nu mai întoarce capul. Merge cu același pas sigur înainte, tot înainte.

În acea noapte, Stoian a pus mâna și a format numărul. “Lucica, nu mai fac! Vii acasă?”

Fetiș - postarea doi

2010-12-19T11:10:00.000-08:00

Stoian intră în dormitor, după ce închide ușa de la balcon. Este singur, camera e goală, e liniște, atâta liniște. Dar nu îl sperie acest lucru, ci îl face să răsufle ușurat. Se uită prin camera sa de parcă o vede pentru prima oară. Ar vrea să dea drumul la teveul Panasonic de pe măsuța sub formă de picior, din lut, pe care el cu mâinile sale mari, cu unghii boante, l-a făcut acum doi ani. Pe Teve stă telecomanda și o scrumieră sub formă de botină cu toc, pe care nu a folosit-o niciodată, scrumieră furată cu ceva timp în urmă de pe masa din fața unei crâșme din centru. Se trântește în patul cu lenjerie galbenă, pictată cu mici pantofi roșii, cumpărată de ziua lui, dintr-un exces de iubire, de Lucica. Credea că dacă îi astâmpără poftele de picioare, chiar și printr-un așternut de pat care a costat mai mult decât o țineau pe ea buzunarele, Stoian nu va avea pofte noi, nu va simți nevoia atât de acut să atingă, să miroase alte și alte picioare.
Stoian se trântește în pat. Își pune mâinile după cap și privește tavanul. Din tavan coboară nu o lustră sub formă de gheată, cum poate e de așteptat, ci un bec simplu agățat de un fir. Becul începe să pâlpâie, iar Stoian șuieră printre dinți un scurt Paștele mă-ti. Ar vrea să se ridice din pat, să se ducă la sertărelul din bucătărie și să ia un bec de 40 de volți, nou-nouț, să apuce tamburelul de la masă și să schimbe nenorocitul ăla de bec care pâlpâie și care devine chinuitor ca picătura chinezească. Ar vrea asta, dar nu se poate mișca din poziția sa inițială, fiindcă o toropeală nebănuită îl îmbrățișează mai ceva ca o ibovnică plină de dorință și patimă. Stoian cade într-o visare precoce, care îl cuprinde așa, cu ochii săi spălăciți deschiși, pironiți în tavan, cu privirea uitătă la becul pe cale să se ardă.
Visarea îl aruncă pe blondul Stoian într-o sală de bal, cu un candelabru mare coborând trufaș fix din mijlocul tavanului pictat cu chipuri de îngeri bălai. Sala este plină ochi de doamne subțirele care se mișcă delicat pe un cântec în surdină, un cântec domol care te invită să fumezi cu nesaț o țigaretă de foi pe un divan moale. Iar el, fetișistul, este un cățel mic la picioarele acestor doamne, un cățel cu limba scoasă, dând cu coada repede în dreapta și în stanga, apoi în stânga și în dreapta. Stă la picioarele lor, a acelor doamne elegante și distinse, și le miroase. Trece cu nasul umed pe lângă sandale cu barete fine și ștrasuri, unde se oprește asupra unghiilor lungi, fie roșii, fie French. Miroase călcâie fine, frecate riguros cu piatra ponce, adulmecă degete subțiriri și delicate, cu piele fină și mirosind a vanilie sau a petale de trandafir. Vede pantofi de toate culorile cu crăpătură delicată în față, numai cât să se vadă ispititor unghia roșie a degetului mare. Adulmecă botine din piele fină, cu șiret și toc înalt. Îi plac atât de mult botinele, pentru că dau farmec și mister piciorului. Vrea să îl vadă și nu poate, vrea să îi simtă mireasma și nu poate, totul ține de imaginație, piciorul ia forma pe care o vrea Stoian, pe care și-o dorește. Stoian cățelul se entuziasmează într-atât în fața perechei de botine din piele neagră, fină, încât tot corpul începe să-i tremure, dă din coadă rapid și nervos, ochii i se umezesc, ridică lăbuța din spate și un jet subțire de urină caldă țâșnește pe frumoasele ghetuțe ale cucoenei fără chip – căci fața nici nu mai contează. Dar cucoana simte, se enervează și, intrigată, dă un șut cățelului Stoian, cu atâta violență încât aceste zboară prin aer, fiind trântit de perete. Moment în care Stoian-omul se ridică din pat panicat. Clipește de câteva ori nedumerit, își scutură ușor capul, se freacă cu palmele lui mari pe chip, de parcă s-ar spăla pe față și își dă seama că are o poftă nebună de picioare. Trebuie să vadă, să simtă, să facă ceva căci altfel înnebunește. Se ridică brusc din pat, apucă haina din cuier și iese pe ușă trântind-o în urma sa.

Fetiș - postarea unu

2010-12-18T04:37:00.000-08:00

Stoian stă pe balcon, rezemat de balustradă, mestecând în colțul gurii o țigaretă Lucky Strike. A schimbat de curând țigările, are el impresia că așa pare mai bărbat, mai viril, că aduce cu acei cowboy vânjoși, curajoși, bruneți, nerași, cu zâmbet frumos, dintr-o reclamă de demult. Dar el nu seamănă cu personajele pe care și le imaginează din spotul publicitar făcut de fapt pentru Malboro. Stoian nu stă bine cu memoria, este mărunt, îndesat, cu ochii prea apropiați pentru chipul său fără vreun rid, cu nasul puțin borcănat și buzele groase. Este blond, cu sprâncene și gene blonde, până și părul din nas este galben. Își scoate țigarea din gură, o rotește între degetele sale groase, cu unghii boante, și o privește în timp ce oftează.
Se uită în spate, spre dormitorul sărăcăcios mobilat, și o urmărește pe Lucica cum își împachetează lucruri. ”Și măgar, și ciudat. Picioare, tălpi, degete, iar picioare, iar tălpi, iar unghii, am devenit un picior! Un picior! Nu vede cât de nurlie sunt, nu vede ce fripturi și negrese prepar, nu vede că numai eu fac cumpărăturile, nu vede câți bani aduc în casă, nu vede că vreau copil, nu vede când vin de la coafor! Nu, el vede că nu mi-am tăiat unghiile de la picioare așa că ce face? Ce face? Tânjește la degetele alteia! Nici măcar nu erau date cu ojă roșie, nici măcar atât! Ia, să iau și prosoapele astea, că eu le-am cumpărat. Da, iau și pasta de dinți, și ce dacă a cumpărat-o el? Și bureții de bucătărie. Da, și zacusca de la mama”.
Lucica e furioasă. Stoian e confuz. Pe de o parte, o pereche de tălpi, nu tocmai fine, ce este drept, vor dispărea din viața lui. Pe de altă parte, se pare că universul întreg al gleznelor fine, al pantofilor cu toc înalt și cu puțină platformă – nu contează culoarea – al mirosurilor de degete proaspăt spălate și al unghiilor proaspăt date cu ojă i se deschide în față. Nu va fi subjugat unei singrue perechi de picioare, ci el va subjuga lumea membrelor inferioare. El, Stoian! Gândind așa, parcă se mai destinde, parcă îi mai trece golul din stomac, începe să tragă puternic aer în piept. Aruncă mucul de țigaretă peste balustradă, pe mașina vecinului, nespălată de vreo două luni, moment care corespunde cu cel al ușii trântite de furioasa și nurlia Lucica.

10 milioane de lei

2010-12-12T07:48:00.000-08:00

Am ieșit de la doctor. Am avut și o zi lungă la birou, deși a fost vineri. Așa că, firesc, mă grăbeam să ajung acasă, in bârlogul meu și numai al meu, unde nu mai calcă de ceva vreme niciun picior de muiere care să îmi fută creierii cu frustrările și prostia ei.
Mă grăbeam, căci știam că am lăsat cam vraiște. Am atâtea haine și cu greu le țin în frâu. De obicei năvălesc pe pat și pe canapea și pe mașina de spălat și pe scaunul de la bucătărie și iar pe pat.
Afară era frig. Eu, deși strașnic îmbracată, simțeam cum frigul îmi pișcă nasul și fruntea și degetele îndesate bine în buzunar. Îmi place mirosul de iarnă. Pare mai curat.
Mă grăbeam. În fața mea au apărut doi copii. Doi țigănei de 7-8 ani, mici și cu voci pițigăiate. Erau îmbrăcați subțirel, cu poloverel și blugi, cu mâinile băgate adânc în buzunar, destul de curăței, mergând repede și vorbind și mai repede.
M-am apropiat suficient de ei. Am început să aud clar ce discutau cu vocile lor pițigăiate.
- Ăhă! Eu fac o grămadă de bani.
- Da? Păi cât ai făcut cel mai mult?
- Hmmmm....Am făcut într-o zi și 10 milioane. Am cerut la unul zece mii, apoi la altul. Mi-a mers. 10 milioane într-o zi....

10 milioane într-o zi. Din cerșit. Doi copii care vorbeau de milioane cum vorbesc eu despre 10 portocale.

TE SPUN!

2010-12-12T07:32:00.000-08:00

Ce face barbatul cand ii cade cu tronc o muiere????
Canta AL DRACU DE BINE!

După mult timp...

2010-12-12T06:49:00.000-08:00

Revin. Nu am mai scris pe blog pentru că nu am mai vrut. Pentru că s-au schimbat atâtea în timp scurt. Și pentru că am fost copleșită.
Nu știu dacă mai vreau să scriu despre realitățile din viața mea. Cred că am să încep să scriu despre irealități. E mai simplu și mai funny. Și mă provoacă mai mult.

Cred că renunț la Virgil. Sau poate nu. Mai am câteva întâmplări prea savuroase pe care ar fi păcat să nu le pun. Dar scot alt proiect: un blog pentru proză scurtă. Tot marca Virgil. Trebuie să mă țin de el. Numai să îmi rezolv dracului problemele cu netul de la Teen Telecom. Oricum cablu n-am....Ce dracului am de făcut altceva?

Revin?

Ultimul film strasnic pe care l-am vazut

2010-09-22T03:18:00.000-07:00

marea cutreierare

2010-08-22T12:45:00.000-07:00

Nu sunt omul muntilor. Nu ca nu mi-ar placea, as sta vreme indelungata la munte sa privesc crestele, sa privesc padurile, sa ma plimb agale....dar nu am facut trasee prea multe, asa, cu sacul in spate, cu incaltari de escaladat, cu forta si pofta de cucerit varfuri. Nu, eu prefer promenadele pe carari molcume, ca eu sunt casca-gura, ma uit, meditez, admir, nu imi place sa merg contra-cronometru, nu imi place sa imi controlez pas cu pas respiratia ca de nu rotitele o iau razna la o panta abrupta si urasc sa nu ma pot uita nici in stanga, nici in dreapta de teama ca ametesc daca vad haul de langa mine.
Weekendul acesta a fost programat pentru catarare, pentru traseu pe bune, cu rucsac in spate, cu bocanci si cu ciucalata ca sa ma incarc de energie.
Eu, Mi, Ma, Le Martin, D. Ne-am facut 1000 de sandwish-uri, ne-am luat 1000 de batoane de ciucalata, apa, ceva gros si hai. La Gura Diham ne-am intalnit si cu C, ea bate muntii cum bat eu Lipscaniul. Adica mult si des.
De la inceput parca am primit un pumn in ficat sau o palma peste fata. Panta, tata, nu gluma. Stiam ca asa e, ca mai facusem candva traseul pana la Poiana Izvoarelor. Dar panta abrupta nu a tinut foarte foarte mult. La Poiana Izvoarelor ne-am oprit cat sa mancam o ciucalata si sa bem doua guri de apa. Vis pentru mine, puteam inghiti batonul dulce si consistent fara sa am remuscari ca, of, o sa se depuna pe cur, fir-ar al dracu.
Intelesesem ca tinta noastra era cabana Malaiesti, 1720 de metri. Ceasul arata aproximativ ora 12.00. Bine, da-i inainte. Ajungem pe carari inguste, de-o parte si de alta buruieni, ierburi ce ne napadeau prietenos as spune, ca nu m-a intepat nimic, nu mi-a intrat nimic in picioare, fund, dejte. Cerul senin, soarele de partea noastra, eram multumita de cum aranjase divinitatea treburile, mai ales ca am oroare de frig si de umezeala.
Cu cat inaintam, insa, lucrurile se complicau. Mai multe buruieni, care incepeau sa intepe, urcusuri si coborasuri, haul se casca in dreapta, cararea din ce in ce mai ingusta. Apareau stanci, pietre pe care trebuia sa calc cu grija, ca daca puneam piciorul gresit, haul ma mananca cu tot cu fulgi. La un moment dat trebuia sa trec peste un podulet stramt din lemn, care era pus peste o prapastie urata si adanca, iar lemnul ala parea ca in orice moment poate sa se rupa, sa ta trimita naibii in jos, in gol. Ca sa treci pe pod, apoi sa calci pe o carare pe care abia o vedeai de stramta ce era, dupa care sa cobori o scara care ma suprindea, intriga si oripila in acelasi timp, trebuia sa ma tin de lanturi infipte cu niste cuie imense in stanca. Imi tremurau un pic genunchii si sufletu, nu ma uitam nici in dreapta nici in stanga, nu respiram, ma ajuta si D, asa ca am trecut si podul, si pseudo-cararea si am coborat si scarita. Mi. e cam palid, pe el il cam ameteste si terifiaza inaltimea. Cu alte cuvinte, Mi are rau de inaltime si cam transpira.
Mergem pe langa hau, pe carare poti aluneca, o parte din grup o ia inainte, ma enervez ca ei merg prea repede, eu prea incet, incepe sa ma doara si degetul mic de la piciorul drept, il simt strangulat in bocanc. Coboram, sarim, mai trecem un pod, mai coboram o scarita, ne agatam de lanturi, Mi e mai palid, haul se tot casca, coborasul e tot mai abrupt, urcusul devine de-a dreptul serios, incep sa ma catar pe o portiune, sa ma prind de pietre si cioturi ca sa scap de zona aia de cacat. Ma tot intreb cum o sa cobor pe acolo la intoarcere. Sunt ingrozita la gandul ca va trebui sa cobor portiunea aia. Degetul mic, strangulat, de la piciorul drept imi da o sageata pana in mEzul sufletului, simt ca lesin.
Ajungem la cabana, mancam sandwish, ciucalata, bem apa, ne pisam (eu nu, ca la buda mirosul de panselute ma alunga cat ai spune CIOC), ne ia cu frig. O parte din grup vor sa mai urce putin, pe drumul spre Omu. Eu zic pas, eu si Ma, ca ne dor picioarele, si mintea, si sufletul si tot. Mai discutam ca fetele, mai mancam ceva, mai bem, mai povestim, ne ia cu frig. Tot mai tare. Ma uit la ceas. E cam patru. Adica cam tarziu. Sun pe ceilalti. Nu au semnal. Le dau mesaj. Ma anunta ca in 16 minute sunt jos. Intram in cabana, eu cu Ma, ca frigul ne cam da de furca, desi am pus cam toate hainele - pulover, hanoras, veste - pe noi. Unu de la o masa, ardelean care se pare ca vine des tare prin Bucegi, povesteste de ursi, de mistreti. Realizez ce entitate complexa e ursu: alearga, arunca cu pietre, se catara in copaci, simte omu de la 4 kilometri, de fapt e arma perfecta de ucis. Si femela de mistret, daca are pui, nu se lasa pana nu-ti face felul. Ma uit la Ma, ea la mine, e cam 5 fara 20, si astia nu au ajuns. 16 minute au trecut de ceva vreme si nici urma de ei. La cat incepem noi sa coboram? Daca ne prinde noaptea? Daca vine ursul complex si mistretul-femela cu pui?
Trimit mesaje disperate, vreau sa pornim o data in jos, sunt agitata, mi-e frig si mi-e si somn. Apar si oamenii nostri, fara sa mai stam pe ganduri o luam la vale. Pe alt drum, nu pe cel marcat cu rosu, ci pe cel marcat cu albastru. E mai simplu.
Coboram mult, prin padure, macar nu mergem pe marginea prapastiei. Dar panta e abrupta, mii de radacini ies amenintatoare din pamant si degetele de la picioare incep sa-mi dea de furca. Coboram, coboram. Ne mai oprim, mai bem apa. Iar o parte dintre noi o ia inainte. Ajungem la un semn: 15 minute de coborat, dupa care o ora de urcat pana la Cabana Diham. Hopa, o ora de urcat? O ora si 15 doar pana la cabana? Dupa care inca vreo ora de coborat pana la Gura Diham? Prin padure? Cam mult, ne pornim, bagam viteza. Cele 15 minute de coborat trec cum trec, degetela ma dor de mor. Incepe urcusul. Panta, neica, nu gluma. 5 minute de urcat trec ca 5 ore. Imi reglez eu, in felul meu, respiratia. Da cum dracu sa o reglez calumea, cand e plin de radacini, inima-mi bate de-mi sare din piept, ma uit si vad numa padure, abia daca se vede cerul. Urcam. Ne oprim. Urcam. Ne oprim. Vedem la un moment dat un capat de padure. Parca prind puteri, dar imi dau seama ca urmeaza inca o panta. Si mai inclinata. Drumul devine ingrozitor. Cred ca mai avem inca jumate de ora. Incep sa injur: muntele, padurea, drumul dracului, ala care a pus insemnele albastre. „Mi-o trebuit mie traseu, sa-mi incerc limitele, mi-as eu ceva pe ele limite”. Bodoganesc intruna. Nu stiu cum ma suporta baietii. Sunt mai mica si sunt domnisoara finuta care injura ca un birjar, nu au de ales decat sa ma suporte. Dupa o ora iesim din padure, ajungem la cabana, ceilalti trei ne asteapta. Ma uit urat la ei. Ma. a crezut si ea ca moare, mi-a spus in soapta. Acolo la popasul nostru este un camping: ma uit urat la copiii care se joaca, la omul care canta fericit la chitara si la muierile care duc tavele de mici la barbatii care fac focul de gratar. Practic ii urasc. Pornim mai departe.

Coboram in continuare. Parca am ace mii si mii care-mi intra-n dejtele de la picioare. Suntem prosti, nu suntem in stare sa fabricam incaltaminte comoda. Iar ne impartim in doua, nu-nteleg de ce (*&()_ calului nu stam cu totii la un loc. E 8 seara. Se cam intuneca, nu avem lanterne. La un moment dat, grupul din urma, adica eu, Ma, Mi si Le Martin ajungem la o rascruce de carari. Vedem semnul: Atentie, nu va abateti de la drum ca sare ursul sa va sfasie! Ma se face palida, eu imi umflu narile si deja vizualizez ursi. Uite unul in dreapta, nu, e o scorbura. Uite unul acolo, a, nu, e un mususoi mare. Le Martin cica are o scula speciala care, daca apesi pe za button, scoate ultrasunete care innebunesc ursul. Da daca e surd....hm,nu ajuta la nimic. Deci nu am incredere mare in za gadget.
La rascrucea de trei carari dispare si semnul. Care e drumul bun? Eu ma panichez teribil. Sun pe C si o cert ca de ce nu e marcat drumul si mai ales de ce a luat-o inainte, cand ea cunoaste bine zona? O luam pe o carare, se pare ca e aia buna, ca e plina de norori si transee, asa cum ar trebui sa fie cararea buna - dupa spusele lui C.
Eu sunt transpirata si panicata. Ma si ea are brobonele pe frunte si bolboroseste continuu ceva. Baietii sunt atat de calmi....dar simt ca in sufletul lor s-au pisat puternic pe ei de teama. E cam intuneric. Coboram cu pasi mari, nu mai vad mare lucru, degetele ma dor de imi vine sa urlu, iar padurea nu se termina. Ne intalnim si cu ceilalti doi. Se aude muzica in departare. Coboram, coboram. Padure, padure. Fir-ar al naibii de padure. Pana vara viitoare sa nu mai vad paduri.
In cele din urma iesim. Gata, ajungem la masini.
Padurea s-a terminat. Cutreierarea noastra prin munti a luat sfarsit.

Noaptea, cand m-am bagat in patul moale, am vazut numai padure de fiecare data cand am inchis ochii. Padure si carari si stanci. Fara ursi.

Haiducii de ploaie

2010-08-10T10:33:00.000-07:00

Dupa cum se stie, mare agitatie in targ cand au venit baietii de la Rammstein. Forfota, bere, tipete, aminitiri, tricouri negre (2-3 randuri), transpiratie, emotie, tigari fumate tremurat...Eu nu am avut aceste trairi. Pentru ca eu am fugit ca ursul la miere in Zone Arena: venise Massive Attack. Nu, nu, NU e doar o trupa, nu e doar trip-trop (eu nu stiu nici pana acuma ce dracu e aia, dar nici nu-mi pasa, in indolenta mea sunt de nemiscat), e MUZICA mea: pe care invatam in facultate, pe care ma uitam departe pe geam, pe care o ascultam cand mai scriam vreun articol, cand eram la dush, cand faceam curat sau inainte sa ma bag la somn. Doua cuvinte: MUZICA MEA. Asa ca am tresaltat cand am auzit ca vin baietanii, mai tare decat am suspinat acu`2 ani cand am aflat cu regret si lacrimi in coltul ochilor ca ceea ce ar fi trebuit sa fie concertul preferat pica fix in timpul excursiei mele si a gastii intregi la Praga.
A fost orgasmic. Am ascultat live cea mai mare parte dintre piesele mele preferate. Am tipat pana la raguseala, am scuturat din maini, am avut zambetul tamp pe toata durata evenimentului si am troncanit din picioare la bis pana am facut febra musculara.
Am plecat totalmente satisfacuta. Eu cu Flufur. Dupa care am pornit pe jos spre Herastrau. Plimbarea de seara. Pe drum vedeam pe fanii Rammstein cum vin. Puhoi. Asta insemna ca la un moment dat se intersectasera doua gasti: cea mare de la Rammstein si cea mai mica (dar si ea suficienta) de la Massive Attack. Rezultatul: multi oameni. Adica? Crize de taxiuri goale.
Sfinte Sisoe. Am inceput sa sun la firme de taxiuri. Telefonul meu imi dadea deja semne ca e pe cale sa moara. De tot. Dar eu sun. Taxi 2000, Apolodor, Meridian, As. Toate muierile de la celalalt capat de fir aveau un singur text: „Nu am masina”. Bine, ce sa facem, ne punem la o masa la Baraka. Nu vreau sa beau nimic. Nu-mi trebuie. Nu vreau sa socializez. Mai schimb o vorba doua cu Flufur. Apoi ies din perimetrul unde muzica bubuia puternic pentru a relua sesiunea de telefoane catre muierile de la firmele de taxi. Taxi 2000, Apolodor, Meridian, As. „Nu am masina”, spunea vocea obosita. Sa va scarpin in cerul gurii! Ma enervez. Sun mai agresiv. Ridic tonul. Telefonul imi da semnale nervoase ca se descraca. Nimic. La Flufur acelasi rezultat. La Luciana acelasi rezultat. Ma duc inapoi la masa de la Baraka. Incepe sa picure. Deasupra mesei noastre nu era nimic de protectie. Ma ploua. Ma uda. Injur. Ma supar. Ne mutam la bar.
Continui sa sun. Taxi 2000, Apolodor, Meridian, As. „Nu am masina”! Nu ai pe dracu! Ploua de-a binelea. Nu am umbrela. Mi-e somn si mi-e frig. Toata excitatia si bucuria si implinirea de care am avut parte in timpul concertului s-au risipit.
Nu mai merge asa. Ies cu Flufur din parc, la intrarea in Herastrau. Suntem pe faza, vrem sa prindem taxiuri. Nu vrem sa scapam nicio masina galbena. Trebuie sa punem mana pe una. Opreste un Eurostil. A, da! Ce bine! „Unde vreti sa ajungeti?” „Pai acolo...”. ”80 de lei”. Cat? Cat? Iei de 4 ori mai mult? Ma aprind, mi se ridica bretonul, mi se aburesc ochelarii, ranjesc urat. „Te reclam!” Uratul pleaca. Aha, are indicativul 822. Si ce daca mi se descarca telefonul?
Inca nu sun. Mai asteptam. Mai trec masini galbene nepasatoare pe langa noi. Unele opresc dar sunt la comanda. Altele sunt conduse de gainari care cer de trei ori mai multi bani. Mie mi-e frig. Ploua marunt. Ii urasc pe cei care se urca in masina. Nu inteleg cum au reusit.
Mai opreste un Eurostil. Da! Ma reped spre el. 70 de lei vrea. Pentru o cursa de 18. Iar ma zbarlesc. „Pe tine chiar te reclam!”. Ma suparasem. Uite ca sun la Eurostil. Imi inchide cineva. Nu-i nimic. Sun iar. Imi raspunde o duduie. Ii reclam pe cei doi: 822 si 866. Asa, ca sa ma simt bine. Duduia imi promite ca cei doi soferi vor fi struniti bine a doua zi de dimineata. Sper! Incep sa am fantezii. Cum sunt certati cei doi (taxiurile continua sa zboare pe langa noi, fara sa ne bage soferii lor in seama) cum stau cu capetele aplecate, cum o entitate cu puteri depline zbiara la ei si le face din degetul aratator, cum ii ameninta ca le ia masina si ca le taie putza..... Apoi trec la alta fantezie (inca doua taxiuri opresc, suprapret, ranjet tampit, noi ii facem haiducii drecu): stau intr-un taxi cu sofer dragut, in spate, in partea dreapta, ascult la radio o melodie de la Alicia Keys, e cald si bine, iar masina merge ca vantul si ca gandul spre ACASA.
Apare cuplul care a stat cu noi la masa in Baraka. Dupa ei va veni cineva cu masina. Nu mai eu locuri si oricum merg in alta directie. Ii urasc. Fac din mana in continuare, unele taxiuri nu opresc, care opresc cer preturi diabolice. Partea masculina a cuplului oreste un taxi. Se duce spre sofer: „Auzi, auzi! Nu ai....un foc?”. Eu cu Flufur radem. Zgomotos. Taximetristul merge mai deprate injurand. Ne-a razbunat baiatul ala pentru tot ce-am indurat.
La un moment dat, din zare apare inca o masina galbena. Un sentiment straniu ma incearca. Ridic mana cu optimism si speranta. Opreste. Un baiat curatel, slabut, da geamul jos. Liber? Da, spune molcom baiatul curatel, slabut. Se transforma in inger. Vad ca are o aura nepamanteasca. Parca ceva nebanuit lumineaza masina si fata soferului, iar de nicaieri o melodie clara se aude: Aaaaleluia!
Ma urc in masina. In juma de ora am fost acasa.
Dupa doua ore de cautari.
Mama voastra de haiduci pe cai galbeni!

dimineti mai bune

2010-08-03T03:43:00.000-07:00

De astazi imi voi incepe ziua cu site-urile vesele: http://edition.cnn.com/2010/TECH/web/08/02/8.sites.brighten.day/index.html?iref=NS1#fbid=YNj2Cw3cglm.

Ca sa imi mearga bine toata ziua, asa!

Ziua durerilor

2010-07-12T13:36:00.000-07:00

Dis-de-dimineata. Telefonul meu rosu incepe sa urle. Poate v-ati astepta ca fata mea suava sa fie mangaiata gingas de raza dulce a soarelul blajin (desi e iulie). Nu. In camera mea e aproape intuneric. Jaluzelele trase pana la capat, draperiile si ele nu lasa nici un pic de lumina ratacita sa se strecoare. Nu vreau sa-mi disturbe nimic somnul de dimineata, nu tu lumina, nu tu pasari nu tu nimic. Ma enervez teribil cand diverse sunete sau mirosuri imi sugruma somnul. Nu ca ma enervez, aproape turbez.
Dar iata ca ceasul suna. E 7 jumate. Ar trebui sa ma trezesc fix acum dar dupa prostu-mi obicei, imi pun inca o data alarma sa sune la 8 fara un sfert. Apoi la 8 fix. La al doilea tiuit, imi iau telefonul de langa pat, ma gandesc cat de trist e ca eu CHIAR trebuie sa ma ridic din pat, privesc tinta la un punct de pe perete facand calcule. Mai stau 10 minute si da, o sa intarzii la servici doar daca nu mai mananc micul dejun. Da mi-e foame.....Vreau sa ma pun inapoi in pat dar POAC! cu capalaul de tablia lui. O nu, durere, un ”mi-as toate cele rasuna prin casa. Bine ca sunt doar eu, pot sa ma desfasor verbal in voie. Ma duc sa-mi pun gheata pe cucuiul care a aparut mandru, falnic si voios si care creste, creste. Cresti, Pastele ma-ti!

Ma imbrac. Sunt multumita de mine. De culori, de machiaj, de breton, de dinti si de inelul meu preferat primit in dar de la Fliufur. Imi iau noii sosoni galbeni in picioare. Sunt tare mandra de ei, EU i-am cumparat. La reduceri. Si din PELE, pe exterior. Si pe interior. Teribil. Mi-i pun in picioare. Da parca ma strang un pic. Pasesc. Parca ma si bat. Un pic. La calcaie. E de inteles, m-au batut ieri balerinii aia albastri-verzui (sau verzui-albastri) si acum na, efectele inca se resimt. Logic este sa imi iau alte incaltari. Comode. Muncite. Moi. Care nu presupun riscuri. Eu stiu ca asa e logic dar NU. Sosonii galbeni, din PELE, pe interior, pe exterior, trebuie purtati. Adica sunt comozi, stiu eu, asa am simtit cand i-am probat. Trebuie sa-mi dovedesc asta. Mie, si lumii intregi!

Si paseste Georgetă, cu spatele perfect drept, privirea inainte, mers tantos. In sinea mea: ÎHÎÎÎÎ, șoșonii, ma termina.... Iau plasturi. URGO. Mda, bine, si ce daca? Mi-au futut nervii noile mele incaltari. Nu mi-a convenit nimic azi: stai prea aproape de mine, stai prea departe, vorbesti prea tare, de ce nu te aud, nu-mi mai sufla in ceafa, nu mai vorbi cu mine, aha, nu vorbesti cu mine, ti-am facut ceva? Noroc de S ca m-a dus acasa cu masina, caci acum nu mai eram printre voi, ci in iadul sosonilor din PELE, pe interior si pe exterior.

Ajung acasa, cu picioarele terfelite. Ma arunc in pat putin. Ma simt molesita rau. I. nu ma lasa, ma suna ca hai in parc cu rolele. Da,da,da,da! Haidi! Eu nu sunt o talentata la mersul pe patine cu rotile (pe niciun fel de patina, ca sa fiu mai exacta). Dar ma straduiesc. Ei bine, I. face piruiete si cu spatele. Experienta, domne. Trebuie sa-mi arate ea un loc special amenajat pentru rolleri. Nu musai experimentati, ci si mai novice, asa ca biata de mine, dupa spusele ei. Pana la locul cu pricina, mergi pe asfalt prost. Cazi o tzara. Urca o panta mica, impiedica-te, evita si o noua cazatura, si un cuvant buruienos caci nepoata de 8 ani a lui I. nu trebuie sa auda...Ajungem la locul special amenajat. Fix atunci incepe sa picure. In zare se vad fulgere amenintatoare care mie mi se pare ca prevestesc boala si jale si ascund suflete prinse-n tenebre. Imi iau privirea de la fulgere si o duc pe spatiul special amenjat. E, acolo sunt bikeri si rolleri care fac scheme, unde sa ma duc eu, intru, cad, rup mana si plec. Asta e maxim ce pot face. I. se sperie si repeta obsesiv ca vine ploaia, uda asfaltul si devine periculos. Mai ceva ca in Speed. O luam inapoi spre iesirea parcului. Ma iau dupa I., care merge in fata mea. Eu nu mai sunt foarte atenta, merg din inertie. O vad doar pe I. in fata mea de mana cu nepoata-sa. Ajungem pe o alee. In panta. Eu patinez. O vad pe I. cum zboara in fata mea. Hopa, stai ca zbor si eu. Da zbor cam tare. Cum opresc? Oameni in fata! Si o bicicleta! A, si patru dihanii de caini! Tip: Nu ma pooot opriii!, incerc eu sa fac o schema care nu are cum sa iasa si poac! ma las pe spate si pic rau pe fund. Ei, nu mi s-au rupt pantalonii! Ca sa vezi. Da ma ustura curu rau. Pana sa ma ridic, unul dintre viteii de caini se indreapta fioros spre mine. Ma pierd. Am impesia ca o sa starneasca si celelate dihanii si ca o sa fiu sfasiata de 4 matahale baloase. Ia-l de aici, ia-l de aici! le strig panicato-poruncitor stapanilor. Nu-ti face nimic! Da, stiti voi? Ca nu stiti, asa in haita, cine stie ce fac? Ma ridic cu greu, ma sterg pe fund si imi iau adidasii in piciaore. M-am suparat. Trece si ploaia, curu mi-e julit, plange si nepoate lui I., eu vreau sa mai fac miscare ca sa elimin toata energia negativa....

Am ajuns intr-un final in casa. Dupa ce ma joc un pic (un Mario - asa, de dragu vremurilor cand eram eu tanara) ma duc sa-mi examinez buca stanga. Ma sperii, ditamai julitura. Am zambit, am picat ca atunci cand eram eu mica. Dau cu creme de galbenele si voila! tot cu buca julita sunt dar o sa treaca....

Azi e 13. Si marti. Doamne ajuta!

parfum de muiere doi

2010-07-08T14:26:00.000-07:00

Iata-ma ajunsa din Nisa in Grasse, desi eram pe punctu sa ratez mica excursie deoarece cuplul cu care trebuia sa plecam erau grabiti iar eu cu I. prea cacaite. Dupa plaja am o lene mai teribila ca un copil de 12 ani. In Grasse am mers de curiozitate, vroiam sa mai pun un nume de localitate pe listuta de orase vizitate. Duduia cu nume de hipermarket - cocoselul in cadrul cuplului pe care eu cu I. l-am insotit - vroia sa ajunga musai in acea zona ca sa cumpere parfumuri. O, da, pasiunea mea ascunsa, parfumurile. Dar fiind curioasa din fire, si vrand sa savarsesc procesul de cumparare a unui parfum de una singura, am zis ca...haide mai, ce naiba?
Parcam masina in parcare subterana, dupa ce ne invartim pe niste stradute stramte, curate, cochete si dupa ce ne luam dupa indicatiile nu prea bune a unei marocance. Primele doua ore de parcare sunt gratis, ceva incredibil avand in vedere ca pe unde am fost am platit cascaval gros pentru „abandonarea„ celor doi Panda galbeni.
Pornim pe una dintre stradute. Nu mergem 50 de metri si hop! butic de parfumuri. Intram. Cerem. Eu vreau ceva proaspat, cu aroma usoara de liliac. Doamna draguta si mignona toarna repede picaturi de parfum pe o panglica scurta roz. Narile imi sunt satisfacute. I. ma intriga cand ii explica „consultantei” in vanzari, intr-o engleza dubioasa, ca vrea potiunea potiunilor: sa aiba si lemn, si scortisoara, si piper, si simtul umorului, sa o bata si pe umar cand e trista, sa o asculte, sa o seduca etc. Consultanta ia alta sticluta (nu face pe loc nicio combinatie chimica strasnica din care sa rezulte lichidul fermecat si minunat mirositor)si toarna pe panglica. I. nu e pe deplin satisfacuta. In genere, pretul era de 40 de euro pentru 50 de ml.
Pornim mai departe. Pe jos eu observ multi cacacei de catel. Ma gandesc la contrastele olfactive. Ajungem la alt butic. Si cu bijuuri fantezie si cu parfumuri. Amestecarea asta de mere cu pere nu-mi...miroase a bine. Incep sa miros ce era in sticlutele insirate pe rafturi : niste arome puternice, agresive, care parca ma palmuiau direct peste fata cand scoteam dopul. Sfinte Sisoe!
Cuplul de olteni ramane acolo. Eu o iau sa gasesc altceva mai bun. Pe aceeasi strada inainte, pe partea stanga, un magazin cu intrare promitatoare si cu o firma mare: Lynne et Guy BOUCHARA. E cam gol, e cam mare si are mii de sticlute. Ma simt intimidata. O vanzatoare batraioara, blonda, cu mutra nu tocmai pretenoasa, apare ca din senin in fata mea. Schimb cateva vorbe si in engleza, incerc sa o dau putin si in franceza - ma incapatanez sa sperii frantuzii cu impleticirile mele de limba.
Ii zic cucoanei: ceva cu liliac. Imi da ceva pe la nas....nu-mi place. Altceva vreau, fresh, pentru o domnisoara...cum sa va spun eu dumneavoastra, rebela si splendida (clipesc des din gene). Imi da pe la nas ceva cu aroma de trandafir, dar nu e o mireasma prea greoaie. Parca imi place. Pe urma inca ceva. Imi place si asta. Uit ce arome are, erau atatea ca ma apuca nervii. Ies din magazin. Ma duc la buticul unde a ramas cuplul. Ei bat la cap pe o „consultanta” tunsa BOB, bruneta, draguta. Le convine pretul de 13,5 pe suta de ml.
Eu o tai inapoi la „consultanta” mea blonda. Am lasat-o cu I. Nu inteleg cum comunica ele, in limbi diferite. A gasit ceva frumos I - wood fragrance. Ea e incantata peste. Eu nu neaparat. Mai miros cele doua parfumuri. Parca as lua, as da 25 pe 50 de ml. Pai cum, sunt la frantuzi, tara parfumeriilor?! Si vad pe masuta si pipete, si un intrument care pare a fi folosit intens de vreun parfumier peste care vremea si supararile nu trec, orpite de plasa de arome, bine tesuta si neinchipuit de rezistenta. Vine cuplul. Au luat nu stiu cate sticlute de alea de 13,5, si pt mama, si pt tata si pt bunica si pt purcica. Ma ispitesc sa merg la buticul lor cu consultanta tunsa BOB, ca e mai ieftin si ca sunt parfumuri bune, rezistente, deosebite. Ma duc acolo. Dau cu parfum pe zeci de fasii din alea de carton. Incep sa miros. Si miros. Si miros. Si miros. Iar miros. Miroase si I. Ei nu-i place ce-mi place mie. De fapt nu stiu ce-mi place. Ce vreau? Hm, asta parca e ok. A, ba nu, asta e mai interesant. Stai stai, parca amndoua merg. Dar si al treilea....stai domne, ca de fapt toate sunt prea tari. Ma duc afara. Imi miros pelea, ca doamna BOB asa a spus, sa ne mirosim o portiune curata a pielii ca pe urma nasul oropsit si chinuit isi revine voinic. Intru in magazin, mai tzashpoiesc un fas pe banda de carton, iar o tai afara. Iau de la capat mirositul mostrelor. Asta da, asta da, asta nu. Vine I. Asta nu, asta nu, asta da. La dracu, iar ma duc in magazin, iar pulverizez, iar ies, iar miros palcul de mostre din mana.
Mi-a ramas gandul la parfumul ala din trandafir de la magazinul de mai incolo, de pe partea stanga. Ma duc la acel butic. Parca instrumentu de creat parfum imi da mai multe incredere. Iau mostre si pulverizez si acolo...si din sticluta asta, si din asta si din asta. Alt palc. Ma duc afara, iar bag sub nas cartoanele alea, asa, unul cate unul. Clipesc des, flutur mana cu mostrele, imi dau bretonu pe spate - nu stiu de ce - ma incrunt. Ce-mi place mie nu-i place lui I. Ma apuca dracii. Intru in magazin, ies, ma duc la buticul cuplului, revin la magazinul meu, hopa, il vad si pe parfumier, e ciudat, ii dau o mostra, nu recunoaste ce e.
Fir-ar, ma enervez si cumpar parfumul cu trandafiri. NA!

Dupa, pana a doua zi dimineata, mi-a crapat capul de durere. Prea multe parfumuri care au dus la o mini-indigestie. Doua zile nu am indraznit sa mai miros vreun parfum. Si evident, nici sa ma inmiresmez.

Nu-mi mai iau parfum prea curand, zîsei!

parfum de muiere unu

2010-07-08T14:07:00.000-07:00

Urasc sa cumpar parfumuri. De asta eu nu imi cumpar singura mai niciodata potiunea magica care da stropul de farmec si mister unei dudui. Mi le cumpara altii si simt ca e ca la un joc de noroc: e sau nu mireasma „castigatoare”, ia sa vad, haide sapte, haide! Ah, ce-mi mai place strasnica mana a hazardului!
Asta se intampla in primul rand pentru ca nu am rabdare sa pulverizez picaturi parfumate pe banda subtire de carton sau ce dracu o fi ala...In al doilea rand cand sunt in fata unui raft cu zeci de parfumuri vreau sa le miros pe toate, sa le simt, sa le inteleg, sa calculez in mintea mea ecuatii care sa-mi dea rezultatul ce se muleaza perfect firii mele ciufute si alambicate. In al treilea rand, nu ma multumeste niciodata o mireasma pt ca stiu ca sigur, pe undeva pe acolo, e o alta care e mai buna, mai suava, mai, mai, mai....In al patrulea rand mi-amintesc mereu de incercarea mea de a-mi cumpara un parfum din duty free-ul de la tunisieni. Eu cu mama, o domnisoara si doamna ei (sau invers) cascand gurile si belind ochii la sticlute verzi, galbene, rosii, inate, scunde, in forma de trup de femeie nurlie si perversa sau in forma de ...para cu frunza. Deja ma durea mintea. Si ma ustura nasul. Parfum la incheietura dreapta, la cea stanga, pe palma, pe degetu mare, pe cot, sub cot....Iaca ca ajungem si la reftul frumos amenajat cu Chance. Citisem eu prin revistele de cucoane (care de altfel ma enerveaza teribil pentru ca pentru a fi femeia Elle sau Tabu sau dracu mai stie, trebuie sa ai geanta LV si papuci „Ciuchi Ciu” si rimel Dior si lungitor de gene si crema de maini YSL - ori stim si noi, nu e asa!) ca Chance era ultimu trend la potiuni mirific mirositoare. Bine domne, cum sa nu ne bagam noi nasul in asa ceva? Ma indrept cu pas saltaret spre „Sansa” zilei mele - de la DIOR - apuc sticla cu nerabdare, ii scot cu degete nervoase capacul si var sticluta sub narile pofticioase. Fir-ar al dracu....E ceva avantgardist! Miroase a OTET!
Apare si mama cu pas si mai saltaret curioasa rau de tot si nerabdatoare. O privesc cu ochi mirati. Intelege din privirile mele ca ceva putred e la mijloc. Ia sticluta. O vara sub nari. Verdictul: miros de otet. Concluzia noastra: ce parfum al dracu de nereusit!

Mai dam vreo doua ture prin magazin, intram in vorba cu vanzatoarea - eu in engleza, doamna mea in franceza. „Mostrele” nu erau mostre. Ci sticlute asezate doar asa, de design, sticlute umplute cu otet! Bine ca n-au pus pipi!

noua mea mica obsesie

2010-07-08T14:06:00.000-07:00

Pe scaun....

2010-06-18T13:22:00.000-07:00

Si iata ca primim noi, duduile, doua belete la Elton John. Sir Elton John. La VIP. Ajungem la 8 fara ceva, la 8 ar fi trebuit, oficial, sa inceapa. In fata scenei, cat vedeai cu ochii, numai scaune. Categoria A1, A2, ... , An, B1, B2,..... Eu ma uit ciudat. Nu inteleg: de ce se sta jos? Bine, neuronii mei intra in functiune si imi dau un raspuns la intrebarea: de ce nu se vinde si bere? Dar totusi, nu-si fac datoria si nu-mi transmit de ce cam toata lumea sta jos?
Elton John, pardon, Sir Elton John nu intarzie mult. Apare asa, mititel, in camasa albastra si frac negru cu un Elton mic pe spate, in gura deschisa a unui crocodil din multe multe paiete verzi. Sir-ul e blond, ciufulit si parca are fata de ucenic al lui Mos Craciun. Cu frac.
Toata lumea sta jos. Aplauze timide. Eu ma tot holbez, evident cu A, la cele doua dudui brunete aparute de nicaieri care s-au asezat cu aer imperial pe scaunele albe din plastic. Ele stau cu vreo doua randuri in fata noastra. Fir-ar! Una mesteca guma, si procesul de mestecare al gumei este realizat cu atata scarba incat am permanenta impresia ca va vomita. A doua e frumoasa, bronzata, parul lung ii sta perfect aranjat pe spate si are un ceas strasnic la mana - evident nu recunosc marca dar este de la Rolex in sus. E machiata discret la ochi, doar buzele ii sunt rosii, un rosu care nu e prea strident. Are aere cacalau (sau besini de strut cum zice un mare intelept, si anume tata) si nu schiteaza niciun gest. Mai schimba doua trei vorbe cu colega care mesteca/vomita guma. Colega zambeste la un moment dat. Imi atrage atentia zambetul, e placut, si contrasteaza puternic cu muianul fetei cand mesteca/vomita guma. Evident, fata cu ceas de la Rolex in sus (ma gandesc c-o fi Patek) nu aplauda cand intra Sir-ul, e ocupata sa scarpine BlackBerry-ul.
Elton cel ciufulit incepe sa cante. Da, are o voce mirifica care acopera toata Piata Constitutiei ciocninde-se probabil de masiva Casa a Poporului. E zi. Ma gandesc ca mai bine incepea sa cante pe inserat, era mai puternic efectul. Asa luminile din spate nu se vad bine.....e, detalii in care ma pierdem aiurea.
Tresar cu adevarat cand Sir-ul ajunge la Sacrifice. Ma uit pe cer, se inserase deja, cer senin cu stele multe. Pe melodia asta dansam candva, pe la vreo trei ani, la Olimp, la un fel de Disco Disco unde mergeau ai mei, inca tineri si indragostiti. Sacrifice si Another Day in Paradise arau piesele de rezistenta de la Olimp, iar eu cand le aud imi amintesc de mine mica, botz de mamaliga, cu frica de apa si de lift si cu un rau ingrozitor de masina.
Dar Sacrifice suna mirobolant. Live, pe vreme frumoasa. Eu, linistita, fara vreo grija reala. Un moment rar, cand am zambit sincer, multumita, fiindu-mi mila de fata cu Patek (cel putin) care inca freca telefonul neaplautand la sfaritul piesei.
Sir-ul a cantat apoi toate baladele lui pe care si eu le cunosteam. Pana cand a schimbat ritmul, trecand la piesele alerte. Cativa coiosi au facut ceea ce mi-as fi dorit sa fac de la inceput: s-au ridicat de pe scaune si s-au dus in fata scenei. Cativa neni de la Paza s-au panicat si au impus si ei o limita de apropiere.
Era cald, eu in fusta larga, vaporoasa cica, dar picuri de sudoare imi curgeau pe spate, pe picioare etc. M-am apropiat de scena si mi-am dat seama ca scena are ventilata. Elton si banda lui nu transpirau atat de mult pe cat credeam eu. Cand Sir-ul a dat drumul la I”m still standing, am intrat in transa. Desigur, am inceput sa ma zbantuiesc si, deci, sa transpir cu 30% mai mult. Nu aveam cum sa nu zambesc, melodia asta era una dintre cele din show-ul lui Benny Hill. O, si cat mai iubeam emisiunea aia pe vremea cand prindeam doar TVR1 si cateva canale prin satelite (prea putine de altfel). Stateam sambata pana la unu noaptea, cu ochii picandu-mi in gura, numai sa prind poantele si mutra lui Hill. Si evident, ca sa acult pesa lui Elton.
Am facut si poze. Cu telefonul ca de, eu mai niciodata nu iau aparatul foto cu mine. Ma enerveaza sa fac sau sa ma ”trag” in poze.
Cert este ca am avut momentul meu de fericire....veritabila, nealterata.
Jos palaria, Sir! Sau ochelarii :)

reintoarcere

2010-05-23T14:25:00.000-07:00

Virgil a fost plecat. De maine revine.

...Rujul....

2010-03-31T12:04:00.000-07:00

Nu pot sa uit cum, fetita de vreo 5-6 ani fiind, ma jucam de-a Femeia. Ceea ce inseamna sa imi pun in picioare toacele din dulapul maica-mii, sa ma sulemenesc cu ruj rosu-rosu si eventual sa-mi prind de piept un tzatzar cu burete relativ gros.

Evident, perioada in care aveam aproximativ 5-6 ani a trecut repede-repede si iata-ma-s, ceva mai mare, pe la 13. Chiulesc de la o ora, eu cu Dana, Dana cu mine. Facem de toate impreuna, prostii, compuneri la romana, si uneori chiar pipi. Avem incredibil de multe de vorbit. Exagerat de multe. Un sac de cuvinte fara fund in care bagam mana pana la cot si scoatem si scoatem si numai nu se mai termina dracu odata.

Chiulim de la ceva ora neinsemnata unde nu vrem sa stam. Mergem intr-o promenada. Desi nu este chiar cald afara, ci mohorat si frig. Intram in magazinul de pe aleea esentiala unde se plimba pustanii pentru a fi vazuti si a vedea....Cascam ochii, aruncam ocheade la unul si la altul, mai povestim si, trecand pe langa un magazin de targ micutz, ne hotaram sa intram sa vedem ce-o mai fi..... Ceva tzoale urate aduse dinj Dragonul Rosu si vandute la pret dublu, chiloti, sutiene, margele, genti, papuci. Si rujuri. Rujuri roz inchis, roz deschis, rosu aprins, rosu stins, mov etc. Ne uitam pe raftul ala si parca ne ispiteste mai rau ca un pustan de vasrta noastra frumos si fara cosuri. Ne uitam una la alta. Nu trebuie sa ne spunem nimic. Ne intelegem din priviri. Luam fiecare cate un ruj. Aceaasi nuanta. Un roz turbat, sidefat, care da o nuanta morbida buzelor. Si care in plus le si face mai subtiri.

Luam noi rujurile, ne dam cu ele inainte de a le plati. In strat relativ grosutz, ca sa se vada ca de, noi doua, eu si Dana, Dana si cu mine, ne-am cumparat PRIMUL nostru ruj. O emotie noua, incomparabila cu agitatia pe care o simteam cand mai furam din rujul sau oja mamii. Exaltare totala, doua minunate cu buze de moarte.

tabu

2010-03-31T12:01:00.000-07:00

...Sutienu.....

2010-03-31T11:14:00.000-07:00

Nu pot sa uit cum, fetita de vreo 5-6 ani fiind, ma jucam de-a Femeia. Ceea ce inseamna sa imi pun in picioare toacele din dulapul maica-mii, sa ma sulemenesc cu ruj rosu-rosu si eventual sa-mi prind de piept un tzatzar cu burete relativ gros.

Evident, perioada in care aveam aproximativ 5-6 ani a trecut repede-repede si iata-ma pe la 12 ani, cu tzatze-nflorite, buze carnoase si picior marimea 37 spre 38.

Asta ce insemna? 12 ani, adicatelea prin clasa a sasea cam asa.

Zi de primavara. Dis de dimineata. Prin fereastra intra o blajina raza de soare, o pasarea imi canta de sub streasina si Titi mai scapa cate un ham cand vede cate o catea trecand vrednica prin fata portii. Ca si acum, la 20+++, si atunci imi lua mult sa ma dichisesc dimineata. Trebuia sa ma trezesc cam pe la 6 jumate asa ca sa ajung la 8 la scoala (in conditiile unui drum de 18 minute jumate pe jos). Cum nu sunt omul planurilor, ma decideam dimineata ce tzoale arunc pe mine. O fustita acolo, pantofii din lac si tricoul ala tricotat, cu gaurele. Iau ciorapii, trag fusta, pun tricoul. Ma uit in oglinda. Fusta sade bine, se asorteaza cu pantofii din lac (fara toc) dar iata ca ceva nu este in regula la bluzita roz cu gaurele. Ceva priveste obraznic, aproape siret de dupa ea. Hopa, iata-i pe ei, pseudo-sanii, muguri care stau sa infloreasca din moment in moment. Nu se cadea sa merg asa la scoala, ma simteam obscena, expusa, ma simteam rusinata pana in varful urechilor.

Dimineata insorita de primavara. Merg la scoala. Drum pe jos de 18 minute jumate. Fusta sta bine, pantofii de lac sunt comozi. Prin bluzita roz cu gauri se vede cremul discret al unui sutien fara burete, care aduna in cupa nu doar o pereche de tzatze tinere, ci frustrari, teama si dezamagire. M-am jucat atata de-a Femeia si cand jocul s-a facut realitate am simtit neputinta, dezamagire si rusine. Nu vroiam sa cresc.

Plastic Beach

2010-03-29T02:21:00.000-07:00

Cam asa se numeste noul album Gorillaz. Si dupa cum se numeste, cam asa si suna: SHUI. Cred ca asta voi asculta saptamana asta intens.

rasu' plansu'

2010-03-21T04:17:00.000-07:00

Primavara asta a fost atipica oarecum, nu am purtat martisor, nu am cumparat nicio floare si nu mi-am ales Baba. Nu am vrut, mai ales cand am vazut ca martisorul pe care mi-l cumparasem pe 28 fusese asa de bine lipit incat i-a picat ciucurelul alb. Am scrasnit un baga-mi-as pula am aruncat martisorul la gunoi cu ciuda si m-am invelit cu nepasare sau cum imi place mie sa ii mai spun - miserupism.

Nu am mai citit, nu am mai scris, nu m-am tinut de franceza ,mi-a revenit starea de nervozitate si nu inteleg de ce soarele nu ma inveseleste. Probabil e astenia de primavara, astept sa treaca, sa-si faca meandrele dupa care stiu ca o sa ma umplu de energie pana la refuz si o sa rad toata ziua si o sa fiu un titrez stralucitor.

Pana una alta, am reusit sa ajung la cinema. La porcaria aia de Cityplex unde vroiam sa vad Alice in Tara Minunilor - 3D speram eu - dar am aflat in fata casei de luat bilete ca de fapt era un simplu desen animat fara nicio experienta tridimensionala. Injura iar, scarpina-te in cap cu ciuda, conformeaza-te si intra in sala.

Nu mi-a atins niciun punct sensibil filmul, nici macar Depp cu moaca lui colorata si shuie. Poate mi-ar fi placut daca finalul ar fi fost altul, dar sfarsitul ala anost si fara pic de sare si piper m-a iritat in asa hal ca m-am ridicat imediat de pe scaun si m-am indreptat spre iesire ca un robotel teleghidat. Un robotel care mai fusese calcat pe nervi si de doua mamici care sopteau (de fapt rosteau cu un timbru vocal aproape ridicat) textul plozilor incapabili inca sa citeasca.

Si iata-ma coborand scarile, chitita sa ajung o data la usa care ducea afara, intocmai ca un extraterestru pierdut in dimensiuni straine si care iata ca a gasit poarta spre lumea lui de care a fost rupt vreo doua ore. Oana langa mine, in timp ce coboram, ma intreaba mirata: de ce nu se ridica nimeni? Ma uit in stanga mea, lumea inca sta lipita de scaune, cu mainile pe maner, cu ochii la ecranu mare. Devin contrariata, devin incruntata, sunt de-a dreptul uimita caci gura mi se deschide asa, ca unui om tamp. Imi indrept privirea spre ecranul mare si vad doar un generic, o lista de nume care nu imi spun nimic si pe care nu as vrea nici in ruptul capului sa le descifrez. Cu gura deschisa, clipind des, incercand sa inteleg ce mai zice Oana, cobor in continuare scarile si vreau sa mai vad o data oamenii lipiti de scaune pe care la dracu! nu-i inteleg! De ce nu se ridica de acolo? S-A TERMINAT POVESTEA!

Cu gura deschisa, clipind des, inctruntata si cu un "Nu-nteleeeeeeg" proeminent in capatana mea, pasesc prost. Calc gresit pe scara, nu pun piciorul cum ar trebui pe treapta urmatoare. Si iata-ma, asa incruntata, clipind des, nelamurita, cu gura deschisa, picand ca un sac de barabule in genunchi, sprijinindu-ma in fata pe maini Am cazut intr-o pozitie pe care unii poate ar gasi-o indecenta. Am si fusta.

Ce sa fac? Sunt putini in sala, dar m-au vazut toti. Nu aud vreun raset. Imi vine sa plang. As putea plange puternic daca as face un efort minim. In schimb, izbucnesc in ras. Mai stau vreo 10 secunde pe jos, in pozitia indecenta, si rad. Vizializez totul si rasul se inteteste.

Am ras pana am ajuns acasa. Un ras sanatos, sincer, din sufletul sufletului. Desi tocul de la botinele abia luate s-a dizlocat. Desi ma doare genunchiul.

Am ras tot drumul pana acasa.

Pe 8 Virgil a implinit un an. Abia azi mi-am amintit.

Ai nostri ar trebui sa invete ceva de aici....

2010-02-22T05:48:00.001-08:00

Mi s-a facut pielea gaina...reclama briliant

Obsesia mea...

2010-02-17T16:21:00.000-08:00

Spaima Spaimelor

2010-02-17T14:28:00.000-08:00

Frica poate deveni o boala? Un prieten? Un dusman? Habar nu am. Dar este cu mine in ultimul timp. Parca e un personaj. Mi-o si imaginez. Se tine de mine, parca merge in spatele meu tinand o mana pe umarul drept. Umarul Meu drept. O vad, are vreo 30 si ceva de ani, e trasa la fata tare, osoasa, are sprancenele ridicate si cute adanci pe frunte. E imbracata alandala, ca o nebuna care isi arunca puloverul albastru lalai pe ea, isi prinde un tricou portocaliu in jur si isi trage niste pantaloni verzi cu roz pe picioarele prea subtiri. Si e incaltata cu adidasi albi cu verde.
Nu stiu de cand a pornit frica. Ea. De nascut s-a nascut demult, da nu o vedeam, nu-i dadeam atentie, nu-mi pasa de moaca ei, nu-i vedeam combinatia groteasca de culori si materiale. Acum o vad, o simt, imi sufla in ceafa. Este cu mine.

Merg pe strada. Pe Dacia, spre Romana. Dinspre intersectia cu Victoriei. Pasesc pe partea stanga. Pe sub cladirile inalte. Ma uit in sus si parca vad turturi. Mari. Ascutiti. Ca niste colti gata sa cada si sa sfasie/crape. Merg pe trotuar pe o cararuie facuta in zapada. Pe marginea trotuarului sunt munti de zapada care se vor topi greu. E zapada murdara in schimb, patata de noroi, de pipi si cacat de caine, care ascunde mizerii, resturi ale omului care lasa prea multe dare in urma lui cand se taraste ca sarpele prin viata asta. Ma uit in sus. Turturi. Nu stiu daca exista acolo fizic sau doar ii imaginez ca fiind prezenti si amenintatori. Teama cu hainele ei de momaine isi pune mana pe umarul meu. Nu mai pot trece pe acolo. Nu mai vreau, trebuie sa traversez. Dar nu pot, pentru ca nu e nicio cararuie prin munti. Si nu pot sa trec de ei, sunt prea inalti ca sa ma cracanez atata. Daca pun piciorul acolo ma afund in zapada murdara si cine stie ce creaturi malefice acoperite de nametii deveniti negri o sa ma prinda de picior si o sa ma traga in tenebre. Respir. Merg mai repede inainte, cu capul in pamant. Imi pun gluga, ma gandesc ca amortizeaza impactul tutzurelui cu teasta. Frica incepe sa ma stranga de umar. Merg mai repede. Dar iata, vad o cararuie prin zapada, in sfarsit, uite cararuia. Trec muntele, trec strada si ajung pe partea cealalta. Nici o cladire ornata cu turturi. Imaginari sau reali, cine dracu mai stie?

Sunt in taxi. In spate, in partea dreapta. Mereu ma urc pe partea aia in taxi. Nu-mi place sa stau langa taximetrist ca sa nu creada ca am vreo intentie de a ma da la el sau de a ma lua drept curva. Barbatii sunt prosti, iar taximetristii sunt barbati. Asa ca ma postez in spate, in partea opusa locului soferului. Asa, il pot analiza mai bine pe taximetrist, der trebuie sa dau mereu capul intr-o parte sa vad taximetrul. Si cati bani imi cere. Uneori nu ma uit deloc, nu-mi pasa de bani. Uneori ma uit cand sunt in criza financiara sau cand am sa spunem o bancnota de 100 de lei, una de 10 lei si una de 5 lei. Nu trebuie sa depaseasca cei 15 lei, pentru ca daca depaseste tre sa dau suta de lei. De la care normal! taximetristul nu va avea cum sa-mi dea rest. Ceea ce presupune si mai normal! sa ma duc din non-stop in non-stop ca sa ma milogesc sa-mi schimbe cineva dracului banii mari in bani mici. Si frecatura asta are loc cu taximetrul pornit.
Sunt in taxi. In spate, partea dreapta. Ma uit pe geam. Sunt pe undeva. Nu recunosc. Inca stiu atat de putin locuri in Bucuresti. Poate din indolenta. Poate din nepasare. Ma intereseaza ceea ce-mi place si ceea ce e la indemana. Sunt comoda uneori. Extrem de comoda si nu am chef sa ma scoata nimic din comoditata mea. Asa ca o explorare a orasului e exclusa. Momentan. Taximetristul face o depasire. Depaseste. Si intra pe cealalta banda. Atunci imi imaginez. Vizualizez. Cum ar fi sa intre unul din fata in noi. Sau unul din dreapta sa intre in masina facandu-ma pe mine praf. Imi imaginez cum m-as lovi, cum m-as tranti cu fata de scaunul din fata, cum mi s-ar sparge nasul, cum s-ar crapa buza tasnind sange si cum mi-ar iesi doi dinti. Simt dintii cum ma dor. Parca se misca. Teama m-a luat de-a dreptul in brate. Jigodia! Ma ineaca cu mirosul greu de haine colorate, prea colorate, ponosite si roase de molii.

Sunt la Alex si Bita acasa ne adunam sa facem un pre pentru iesirea din seara asta. Va fi seara dansanta. Vom fi noi, prietenii, vom rade mult si vom dansa. Dansam ca nebunii, e o dezlantuire deplina mereu, iar fiecare miscare are atata ritm pentru ca sufletul nostru are atata mult ritm. Simtim notele, auzim fiecare instrument, stim versurile - ma rog, ceilalti stiu versurile, ei canta, si eu cant dar am alte cuvinte: "treispe paispe, treispe paispe". De la Hirina-i pontul.
La Alex toti au chef de ceva nebunesc. Vor sa bea shot-uri. In pahare de shot. Niste tequila. Dar nu oricum, ci, cu mainile la spate, luand paharul in gura si dandu-l peste cap in asa fel incat toata licoarea de nici nu stiu cate grade sa curga lin pe gat. Toti fac asta, unii cu mai multa dexteritate, altii cu mai putina. Mie mi se pare ciudat. Daca picatura rebela vine pe partea cealalta a gatlejului? Ma inec de atatea ori cu mancare si apa incat uneori am certitudinea ca asta va fi cazua mortii mele. Ma tem de inecuri. Cand cineva din alta camera tuseste prea tare, prea agresiv, ma duc sa verific. Ma tem ca s-a inecat. Ca moare. Asa ca atunci cand i-am vazut pe toti facand schema cu tequila, am zis ca ce naiba? as putea si eu. Desi mana bagaboandei de Frica era deja pusa usor pe umarul meu. Dar ma incumet. Vad ca nu pot sa iau paharul nici cu buzele. Nu pot incadra paharelul de shot in gura. Fac eu ceva pe acolo, incerc sa dau pe gat, dar simt parca cum lichidul ala e naravas. Imi vrea raul. Vrea s-o ia pe alta cale. Vrea sa ma sufoce....Teama ma strage iar puternic. Las paharelul. Ma duc si mai pun o data The Cure - Lullaby. Da-l naibii de paharel dat peste cap cu mainile la spate! Sunt multumita. Hm, nu vesela, doar multumita. Iubesc sa traiesc!

Anatomie

2010-02-17T13:31:00.000-08:00

Azi, in timp ce veneam cu 381-ul acasa, m-a palit inspiratiunea. Brusc. Ca o palma de nicaieri data peste cap. Desi, ciudat, fiintele ce ma inconjurau numai muze nu se puteau numi. In fata mea doua momai, una mai acra ca cealalta. Bruneta, mai batrana, mesteca o guma cu atata greata si isi misca buzele cu asa o scarba, de parca suferea de o boala nepamanteasca. Blonda, buze stranse, ochii mare albastri, sprancenele subtiri si tinute in permanenta ridicate, de parca tot ce o inconjura nu merita altceva decat sictir si flegma-n crestet. Cu toate ca simteam cum imi tremura ochiul drept - nici macar pe geam nu ma puteam uita ca era aburit - mi-am amintit de liceu.
Mi-am aminitit de o duduie la fel de scarbita de viata - profesoara de biologie. Biologie in sensul larg, ne-a predat timp de patru ani genetica, ecosisteme, anatomie. Mama ma-si, uram materiile astea, nu stiu daca din cauza ei, a duduii respective sau din cauza mea, pentru ca nu aveam pur si simplu pasiune. Singurul moment cand am fost interesata de biologie in general a fost atunci cand mi-a atras atentia anatomia in particular. Si restrangand cercul - cand am invatat despre sistemul reproducator. Am privit indelung desenele din manual, am studiat atent aparatul reproducator barbatesc incercand sa-mi imaginez cum e sa ti se balangane talanga balanga un muschi cand bleg cand tare, am studiat atent aparatul reproducator femeiesc in timp ce intelegeam de ce e sange cand imi vine sau cum arata ovarele mele. Anatomic vorbind, sunt frumoase? Sanatoase? Apte?
Dar episodul acesta s-a intamplat mai tarziu, cand eram deja in liceu, probabil intr-a 12-a. Deja nu-mi mai pasa de pozele respective. In momentul ala eram focusata doar pe admiterea la facultate, devenisem flegmatica, aroganta prinsese radacini, iar indiferenta incepuse sa se imprieteneasca cu mine. Ce era in afara economiei si matematicii nu mai prezenta interes. Nici carti de beletristica, nici chimie, nici franceza si nici biologia doamnei V. Duduii. O cucuoana de vreo 50 si, cu paru permanent, gusa proeminenta si maini patate de puncte maronii. Poate probleme cu ficatul. Cica era domnisoara. Nu ne era simpatica, pentru ca ne exaspera cu teoria ei. Pentru ca nu se putea apropia de noi. Pentru ca nu putea vorbi pe limba noastra. Profesorii nostri sunt incapabili de a face asta. Si mai ales pentru ca isi cam batea joc de inteligenta noastra. Ne spunea: "Fiecare rinichi este asezat in loja renala". Apoi continua imediat. "Deci, unde este asezat fiecare rinichi??". Noi taceam. Ni se parea o gluma. Ne credea debili. Ea continua: "In loja renala! Doar acum am spus asta!!!!".......
V....frustrata, dornica sa ne prinda cu lectia neinvatata, gata sa ne corecteze caietul unde ne luam notitele, ca sa vada daca lipseste vreun desen. Nu lipsea? Nu-i nimic, corecta ce gasea. Cu rosu! Cu cel mai rosu pix pe care il avea la indemana. Cu cea mai mustratoare privire daca vedea o sageata pusa invers.
Detaliile astea de cacat. Mereu le-am urat.
Ajunsesem la lectia "Excretia". Ca sa vezi, tocmai pe mine se gasise sa ma asculte. M-a frecat cu intrebarile o ora intreaga. Stai sus, stai jos, zi aia, bine, nu-i bine, stai jos! Nu a fost multumita pentru ca noi, a 12-a A, nu am raspuns suficient. Mie mi-a dat doar un 8. Nesatisfacator pt mine, imi futea media. Da, eram genul de eleva silitoare. Profesorii ma apreciau. Fetita cuminte.
V nu era multumita de cum ne-am manifestat la lectie. La lectia "Excretia". Se uita la clasa, la toti parca, pe rand, se gandi putin si spuse: Pentru data viitoare, va rog sa va puneti excretia la punct.
Aceea a fost fraza. Imaginea a aparut. 27 de oameni stand la buda, langa buda, pe buda, scremandu-se, cu sudori pe frunte, concentrati, punandu-si excretia la punct. Nu stiu de ce, am vizualizat pe cativa si cu supozitoare in mana. Gata, ingredientul declansator a fost gasit. Am inceput sa rad. La inceput incet. Pe urma ma tot gandeam la imaginea din cap. Scap pixul sub banca. Ma aplec sa-l iau, sa nu-mi vada dintisorii beliti si fata rosie. Ma ridic, aparent mi-am revenit. Ma uit la randul de banci din dreapta. Imi vad colegii din fata. Cei doi colegi de banca din diagonala mea, cu nume parca predestinate: Zimbru si Jucan. Stateau cu fata intoarsa spre mine si cu chipurile desfigurate de ras. Si-au imaginat aceeasi poza. 27 de oameni pe buda, sub buda, langa buda....punandu-si excretia...la punct.
Acela a fost momentul. Nu am mai putut tine raul in mine. Am izbucnit intr-un ras isteric. Vroiam sa-l opresc. Nu-mi pun niciodata mainile la gura cand rad. Nu-mi acopar podoaba. N-am facut asta nici atunci. Poate ar fi trebuit sa o fac. Incercam sa gasesc ceva care sa opreasca. Ma uitam la scrilejiturile de pe banca, la curul de fata desenta de mine, la intrebarea scrisa cu pixul apasat pe lemn: Ce se va intampla? Am scris asta acum 2 ani, sau 3....intre timp s-au intamplat...multe, nevrute, nedorite, nebanuite. Dar nici un gand trist nu se putea lipi de mine.
Rasul meu era isteric, animalic, sicer, pur, venit din strafundul strafundului. Prin rasul ala am dat afara lacrimi iar prin lacrimi ultimii stropi de energie negativa. Rasul imi scurgea tot raul. Cum dracu sa stopez asa ceva?
V era in dreptul meu. Se uita cu ochii holbati la mine. "Domnisoara, ce este cu tine?". Nimic. "Domnisoara, controleaza-te!". Nimic. Nu ii venea sa creada. Fetita silitoare, aparent cu minte si cuminte o persifla. Era batjocoritoare. O batjocura nefortata, ci doar instinctuala. Cum e mai rau. "Nu iti dai seama ca ma faci sa ma simt prost? Razi de mine?" Am scremut printre rasete si lacrimi si gemete un "Scuzati-ma, nu pot....". Doar de atata am fost in stare.
A fost izbanda mea asupra ei. A fost criza de ras suprema. Sfidatoare, umilitoare, purificatoare. Am ras pana nu am mai putut.
Mi-e sete de un asa ras. Mi-e foame de un asa ras.

extraordinar film

2010-02-13T06:32:00.000-08:00

Premiu pentru corectitudine....cine? EU?

2010-02-05T03:55:00.000-08:00

MarmotzeluL mi-a dat un premiu. Pentru cuvinte scrise corect. Desi trebuie sa recunosc ca la cat de grabita, distrata, nerabdatoare sunt mananc litere si o mai dau in bara cu timpurile verbelor. Da asta e, eu iau premiul, tac malc si il pun aici. :) Merge mai departe la Tanti Jeni, ca face mancaruri luate dupa retete scrise corect!

Ragusitul din Piata Virgiliu

2010-02-01T14:09:00.000-08:00

Saptamana asta pe lista am adaugat restaurantul Carre. Prima parte - ca acu ni-e cam somn si tre sa-mi si vina deci cam gata cu inspiratiunea - o puteti citi aici. Gurmanzilor, lectura placuta!

Somnul meu. Care somn?

2010-02-01T10:15:00.000-08:00

Scriu aceasta postare in timp ce imi este foarte somn. Si cu cat tastez mai mult cu atat mi se incetoseaza mai tare privirea. La Teveu e sinteza anului cu Gadea. Nu ma inspira nicicum emisiunea asta dar parca nici nu pot sa schimb. O forta paranormala, dincolo de dimensiunea noastra, ma opreste sa dau pe alt program. Cred ca mi-e prea somn.
Somn, somn, somn....Asta a devenit un cuvant problematic pentru mine. Il folosesc din ce in ce mai des si ma gandesc tot mai mult la experientele nocturne. Pentru ca da, au inceput sa fie experiente in toata regula, actiuni, trairi, emotii, mama ma-si, numa somn nu mai este.
Sunt trei posibilitati:
1. Ma prinde somnul. Nu foarte rau. Doar asa, da semne ca intr-o ora maxim ar cam trebui sa-mi afund bretonu-n perna. Iau o carte. Incerc sa o termin si sa nu o mai las neterminata cum s-a intamplat in ultimul timp. E frustrant pentru mine, gradul de plictiseala ia proportii din ce in ce mai mari. Daca nu e totul cat mai divers, cat mai variat, cad in depresie. Cauzata de plictiseala. Asta e boala mea poate. Bun, deci ma pun in pat. Imi pun pernoiul la perete si imi aprind lampa din dreapta patului. E o lampa cu un picior lung, inalt, foarte frumoasa. Nu da prea multa lumina, da ma descurc. Citesc. Intru acolo in actiune. Vad locuri, simt emotii. Pana cand incepe sa imi bata in ureche un ham!ham!ham!ham!....fara sfarsit. E ca picatura chinezeasca. Si termopanul marca caca maca nu e termopan de ala autentic, strashnic, antifonic, nu! Asa ca hamaitul ala imi vine direct in brate. Picatura chinezeasca, chin, suspin. Mor. Simt ca ma sufoc. Ma ridic din pat, ma duc la geam si incep sa tip in noapte: Mars! Mars javra! Tace. A tacut. Doua secunde, trei...Ham!Ham!Ham!Ham! Imi crapa vena, mi se zbate tampla, intr in fibrilatii. Taci futu-ti mortii ma-ti! Tip in noapte, de la etajul 5, ca o doamna, in intuneric. Cat mister cred ca se degaja de la fereastra mea. Tace. Doua secunde, trei, patru....A tacut! Cand adorm, javra o ia de la capat. Uneori mai deschid geamul, mai azvarl cate un Taci, Mori, Mars, cu sau fara efect. Somnul e compromis, franjurat in mii de ite.

2. Uneori ma ia un somn de-mi pica capul. La propriu imi pica, se desprinde de gat si se rostogoleste pe pat si acolo ramane. De oboseala, de pofta de vise. Si ma duc asa cu o pofta la culcare, inchid ochii cu o asa satisfactie majora, si am un zambet tamp si imi plescaiesc limba de placere. Si adorm. Jumate de ora. Dupa care ma trezesc. Speriata. Fara motiv. Sau cu motiv nebanuit de nimeni. Si aici sunt trei variante.
2.1. deschid ochii. ma ridic in fund. ma gandesc ca e un cosmar. simt ca inima bate tare. da nu e nimic, asa e de la cosmaruri. imi afund iar bretonu-n perna si adorm.
2.2. deschid ochii. ma ridic in fund. simt cum imi bate inima. ma ridic din pat pentru ca ma sperie cand aud cat de tare imi bate inima. asa ca ea incepe sa o ia la galop. ma duc la fereastra. ma gandesc la camp cu flori. sau la un baiet frumos cu par bogat si maini dibace. poate aprind televizorul. poate nu. ma arunc in pat, ma pun pe burta si imi impun sa adorm.
2.3. deschid chii. ma ridic din pat. ies din camera. merg la dreapta si deschid usa de la camera Cristinei. de precizat: nu o deschid usor, ca si cum ar fi cazu unui om care doarme adanc. nu. o deschid agresiv, apas cu putere pe clanta, poac poac. noroc ca ea sta bine cu inima, si nu prea se pierde sau sperie. intru in camera, scancesc un Cristiiinaaaaaa si ma bag langa ea in pat. ea ma mangaie buhaita de somn pe umar. ca sa ma calmez. asa adorm mai repede.

3. Alteori dorm bine. Nu latra belitii aia de caini - sau cel putin nu-i aud eu, nu exista niciun impuls dubios care sa ma trezeasca brusc....conditiile sunt optime pentru un somn strashnic, cu bale si cap afundat la maxim in perna mare. Si dorm bine mersi....dar se poate intampla sa fi uitat geanta pe hol. Si in geanta sunt aruncate doua telefoane. Care nu au fost date pe Silent. Se poate intampla ca la ora 10.00 AM sa sune unul dintre telefoane. Asta in weekend. 10.00 AM este mai mult decat devreme in weekend. Este nepermis, obscen de devreme....Din motive necunoscute mie, datorita unor pitici tembeli din capul meu, eu cand aud sonerie de telefon trebuie musai sa raspund. Orice as face in momentul ala. Asa ca daca telefonul suna iar eu visez ca sunt in Istanbul si pierd avionul spre Bucuresti, ma rup brutal de visul meu si intr-o clipita sunt langa geanta. Deschide geanta, cauta telefonul buimaca, vezi ca nu-l gasesti, vezi in buzunaru interior, nu asta domne! celalalt. Vad ca suna tata, dau sa raspund, tocmai a inchis. De precizat ca geanta e pe hol....Ma duc inapoi in dormitor, ma bag in pat, dau sa sun inapoi, hopa, e ocupat. Incepe sa sune celalat telefon. Din geanta. Geanta e pe hol. Chizda ma-si de viata! Du-te pe hol desculta, si mai buimaca, aproape ametita, deschide geanta, cauta telefonul numaru 2, in buzunaru interior, nu in primul, in al doilea, tu-i marea ma-si! Vad ca e tot tata, dau sa raspund, fix atunci inchide.........

Si cand ma gandesc ca acum cateva luni ma laudam ca somn ca al meu nimeni nu are...

La Cina

2010-01-30T03:44:00.001-08:00

Azi, 30 ianuarie ora 13.44, am pornit un al doilea blog: SearaLaCina. Virgil si Flufur - ca e proiect de grup, chiar daca e grup mic, de doua individe - vor prezenta saptamana de saptamana diverse restaurante din Bucuresti. Din punctul lor de vedere. Nu sunt niste cunoascatoare fine ale domeniului culinar, nici pe departe, da va vor povesti in detaliu fiecare experienta. Buna, rea.....

simt muzica ascultand versuri

2010-01-28T12:15:00.000-08:00

French Bakery de Romania

2010-01-26T11:57:00.000-08:00

Eu si ea, respectiv Virgil si Flufur, suntem doua domnisoare care se respecta, in esenta lor. Asa ca, de fiecare data cand avem pofte care ne usuca fiinta, ne bagam picioarele si ni le satisfacem. Pe ele, poftele.
Asa ca joi - sau poate era miercuri - ne-am intalnit frumusel la French Bakery din Amzei. Eu am tulit-o de la munca mai devreme, caci foamea imi cuprinsese atat de tare stomacul incat daca mai stateam mult as fi pornit sa-mi infing ghearele in gaturile colegilor si sa-i devorez. Pe rand. Nu suport foamea, parca e mai rea ca frigul.... Flufur ma astepta ca o floare, la o masa de doua persoane, cu parul ei frumos revarsandu-se si cu zambetul drag mie. Eu, infofolita, cu bretonul stand ciudat, ma dezbarc repede si ma asez. Stiam ce vrem: salata chevre. In spatele lui Flufur oglinzi mari, asa ca eu tot dadeam capu-n dreapta, in stanga, il ridicam in sus, il dadeam in jos. "Asa rau imi sta parul", ii spun eu lu Flufur. Concluzia, tre sa-mi tund bretonul altfel. In timp ce eram atat de preocupata sa imi analizez mufardul in toate pozitiile, iar Flufur se uita atenta la bretonul meu gandindu-se: ce e de facut, in restaurant - care era gol cand am ajuns - se rostogoleste asa, brutal, ceva verbal agresiv: baga-mi-as pula-n ma-sa. Ne uitam in spate, dupa "tejghae", unde o duduie blonda,ospatarita, mai precis, sta la taclale cu colegii....."Aha, draga mea Flufur, asta a fost aperitivul. Sa vedem ce digestiv primim".
Aici am venit cu un scop de fapt. Nu doar pentru ca salata aia e a dracu de buna, dar vroiam sa vedem ce fac baietanii aia ospatari. Nu de alta, dar ceva era putred la mijloc: Flufur a mers de nenumarate ori la French Bakery din Romana - care intre timp s-a inchis, pesemne din cauza? cui? a crizei evident! Acolo daca comandai primeai aperitiv, paine cu niste unt, masline. Ma rog, aperitiv. Care nu era taxat in nota de plata. Cand s-a inchis cel din Romana, Flufur a inceput sa mearga la FB din Amzei. Aceeasi chestie. Aperitive care nu erau taxate. Cand am mers eu, acu cateva saptamani, aperitivul mi-a fost taxat. I-am povestit lui Flufur, a sarit cu gura, cum mai, nu ar trebui! Bine, atunci ne gandim noi sa facem experimentul....
Experimentul nostru a inceput cu o injuratura strashnica de la ospatarita fara prea mult creier. Cerem salata noastra preferata. Intre timp continuam discutia, barfim un pic, radem, mai vorbim de sex, de ne...sex. Vine ospatarasul cu ciufu ridicat si fata de fotbalist aducandu-ne aperitivele. Flufur zice: noi nu am comandat asta. Imi face cu ochiul. "Asa se face la noi", zice fotbalistu.
Savuram aperitivul, savuram salata. Branza e delicioasa. Mestecam incet, suav, ca sa prindem fiecare gust in parte. Si eu si Flufur suntem genul ala de individe care da, da, iubim mancarea buna. Mai mult decat orice placere. Da, da, mai mult decat ORICE placere. Salata cu branza de capra ne da un fel de orgasm culinar. Ne dam ochii peste cap, avem un zambet tamp dupa, respiram mai greu, totul se misca mai incet si mai cu folos. Da.....
Cerem nota! Hopa, ca sa vezi, aperitivul este taxat!
Brusc ma simt trasa pe sfoara. Ma simt furata si fututa-n cur in acelasi timp. Un sentiment aiurea....Ma uit la Flufur, dupa privire este incercata de aceleasi trairi psihice si fizice.
Da, da, i-am atras atentia ospatarasului cu moaca de fotbalist. I-am explicat ca stim ca suntem trase pe sfoara si futute-n cur in acelasi timp. I-am explicat ca nu se poate ca intr-un restaurant sa taxeze un aperitiv, iar in altul nu. Din acelasi lant. Politica e aceeasi pentru toti. I-am explicat ca nu bagi un aperitiv pe gat nimanui. Ca de aia i-am atras la inceput atentia ca noi nu am vrut "the snack". Ca noi am venit pentru branza de capra nu pentru paste de masline. Ca nu injuri ca o birjarita epileptica intr-un restaurant care se vrea cu pretentii.
Si-au cerut scuzele de rigoare. Un alt ospataras, grasun, cu fata de prost arogant mi-a explicat ca asta e politica restaurantului.
I-am zambit in zeflemea. Deja salata aia imi venea pe gat si vroiam sa i-o scuip intre ochi.
Va recomand in schimb bucataria turceasca. E un restaurant micutz pe Dr. Felix. E non-stop, mancare buna, fete amabile, ceai negru, aromat, din plin. Si nimeni nu se mai atinge de anusul tau. Metaforic vorbind, desigur....

Intrebare

2010-01-26T11:14:00.000-08:00

De ce dracu cand am mai multa treaba, atunci ma paste o inspiratiune e fara seaman?

si pentru ca nu am mai recomandat demult un film...

2010-01-19T03:13:00.000-08:00

...o fac acuma.
Din cate tin minte, asta e ultimul care mi-a starnit oaresice emotzii.

si melodia potrivita....

2010-01-19T03:09:00.000-08:00

turbinca muierii

2010-01-14T13:13:00.000-08:00

Una dintre cele mai mari belele de pe capul meu este geanta. De obicei, geanta mea este mare spre uriasa. Incape China in ea. Si, bineinteles, nu am doar O geanta, am genti. Destul de multe. Multe spre foarte multe. De toate culorile. Si printre ele sunt si cateva micute, micute spre foarte mici de fapt. Trebuie sa fac eforturi substantiale pentru a introduce si portofelul, si telefonu, si cheile.
Si materialele sunt diferite. Imi place pielea, dar am avut si genti din material textil. Una dintre ele, dintre turbincile mele, era imensa si albastra. Ca sa nu para goala - indesam acolo portofel, chei, telefoane, carti, cursuri, acte, si tot parea ca nu e nimic in ea - imi tranteam un iepure din plus in 5 culori de 30 sm inaltime. Urechea dreapta era mov, urechea stanga verde. Obrazul drept era rosu, cel stang - galben. Piciorul drept era albastru, cel stang - portocaliu. Puta nu avea, dar daca ar fi fost si aia, tare ma intreb ce culoare ar fi avut. Luam de multe ori turbinca albastra la facultate. Intr-o zi nu imi gaseam un curs, foarte important de altfel. Goleste geanta. Scoate sapca, scoate telefonu, scoate iepuroiul si pune-l pe masa. M-am simtit atintita deodata de perechi multe de ochi. Colegii ma fixau cu privirea cand pe mine, cand iepuroiul colorat.
Marea belea care se abate asupra mea e atunci cand nu gasesc, fie in geanta mica, fie in geanta mare, ceea ce caut la un moment dat. Vreau sa vad daca m-a sunat cineva (de obicei imi tin telefoanele pe silent, nu stiu de ce, ca sa nu ma sperie soneria, poate) si vreau sa apuc telefonul pus in buzunarul interior de pe partea dreapta. Bag mana in buzunar, opa! nu e niciun telefon! Incepe sa-mi bata inima tare, fac urgent rediografia activitatilor mele recente si deja creez scenariul in care mi-am uitat telefonul pe masa/banca. Proasta! proasta, l-ai prapadit! Trag aer in piept, clipesc de cateva ori, si incep sa scotocesc prin celelalte buzunare si compartimente. Unde gasesc telefonul, nevatamat....Suier ca o serpoaica o injuratura zdravama (Chizda ma-ti de gentoi) si merg mai departe.
Azi ma intorceam acasa. In 381. Ma despartisem de Flufur, dupa cina noastra aventuroasa (urmeaza o postare separata si pe tema cinei). M-am asezat pe un scaun. Ca de obicei, merg fara bilet. Am strategie. Seara se intampla sa ajung in Romana sau Victoriei. Inapoi, dupa orele 20.00, nu mai iau metroul, ci autobuzul. Ma lasa direct in fata portii. Nu aveam abonament. Niciodata nu am bilet, dar ma sui pentru ca nu prind control la ore din astea. Si chiar daca prind control, casele s-au inchis, de unde sa scot bilet, ce, sunt Mafalda? Puneti naibii automate de bilete si atunci gata, puteti sa ma si arestati pentru ca ma prindeti cu limba-n gura si mainile in buzunar! (Tind sa cred ca am in mine un puternic omulet verde pe nume EscrocMare care iese la suprafata negresit cand vine vorba de RATB).
Asezandu-ma eu pe scaun, am zis, ce sa fac acuma? Hai sa verific rapid mailul. Imi scot telefonul, e in buzunarul in care l-am pus. Vad ca nu mi-a scris nimeni nimic, fir-ar al naibii sunt totalmente nebagata in seama in noaptea asta, pun telefonul la loc, si incep sa ma uit pe geam. Cand incep sa ma uit pe geam, gata, s-a terminat. Poti sa-mi vorbesti, sa-mi canti, sa imi pui limba in ureche, nu te bag in seama, sunt eu cu gandurile mele, ce ai tu cu mine, de ce ma deranjezi, nu vezi ca meditez profund? Ei bine, dar o voce se aude. Cineva indrazneste sa se vare in tumultul ideilor si trairilor mele interne. "Domnisoara, v-a cazut ceva!" Hm, prima oara ma gandesc ca au cazut bani din portofel sau mi-a alunecat telefonul pe scaunul gol de langa mine. Imi arunc brutal privirea pe scaun si ce sa vezi? Mic, roz, vesel, un Always cu aripioare frumusel impachetat in invelisul roz. Cu patru picaturi. SoDamnSoft Edition. Si miros de iasomie, asa, ca sa miroasa Adela a camp verde in mijloc de primavara. Ma inrosesc toata, mormai acolo un "scuze", iau in mana chestia roz, o strang in pumn si discret o var in geanta. In turbinca mea blagoslovita de vreun scaraotzchi.

Zboara, Virgile, zboara!

2010-01-13T16:12:00.000-08:00

miros de muzica

2010-01-13T15:15:00.000-08:00

Din punct de vedere muzical, am fost un copil norocos. Tata fiind un mare calator, reusea sa aduca acasa diverse diamante pentru simturi - diamante cu ghilimele de rigoare. Aici pot enumera: cataloage cu de toate, marca OTTO, care aveau pe coperta intai o poza cu femei satene sau brunete, zambitoare si frumoase ca actritele din Dallas; filme inregistrate pe casete video cu Jean Claude Van Damme sau Segal sau Stalone; si, cel mai frumos, casete video pline numai cu videoclipuri, dar si casete audio cu: Madonna, Queen, Julio Iglesias (iac), Cher si fel de fel de mixuri strasnice cu pese beton.
Desigur, am rasfoit revistele OTTO inca din fasa pana mi s-au tocit degetele si s-au dus culorile din coltul foii. Mai ales la categoria rochite pentru fetite, ma uitam fermecata. Desi, sincera sa fiu, mai mult imi placeau tinutele de doamne, ca aveau tzatze - ele, doamnele - ca aveau tocuri si unghii rosii.
Apoi am vazut filmele cu eroii musculosi de n ori, nu scapam nicio scena de sex fierbinte, patimas. Desi nu erau multe parti incinse. Cred ca am vazut de cele mai multe ori Pasarea pe sarma cu Gibson si Hudson si Africa, copii - aici nu stiu exact cine juca, dar oricum, la final reuseam sa pish un pic ochii, de fiecare data, fara exceptie.
Dar cele mai bune stari mi le dadeau casetele alea cu videoclipuri. Fiecare piesa imi provoca o stare diferita, pe fiecare cantec ma zbantuiam altfel, o melodie insemna ganduri care nu aveau nimic in comun cu gandurile aduse de cantecul urmator. Deveneam nervoasa cand vedeam clipul ala alb-negru de la INXS, pentru ca ma indispuneau fatza lui si pocnitul din degete (Need You Tonight, mai precis). Ma gandeam la cum o sa arat eu cand o sa fiu domnisoara cand priveam videoclipul ala jucaus al Madonnei (True Blue), in care ea e sprintena ca o caprioara, cu tenul perfect si cu esarfa strengareste pusa la gat. Mi se parea atat de feminin cand isi arunca ea esarfa usor in aer incat faceam si eu figura over and over again. Bietele baticuri ale mamei, mult au mai sters ele covoarele din casa.
Mare impact asupra plodului cu codite il avu clipul cu omul-vultur....Stiti ce spun? Pink Floyd, Learning To Fly? Cand ieseam in parculet sa ma joc, tot ce faceam era sa caut pene de porumbel, si sa mi le prind cumva la mana. Incercam sa fac figura, fugeam cat fugeam pe urma inchideam ochii si-mi imagineam ca zbor. De fiecare data asteptam sa se intample o minune si sa ma ridic macar oleak asa de la sol, da nu, nu se intampla asta, asa ca eram un pic dezamagita in mezul sufletului meu.
Pe urma, cand incepeam sa ascult casetele audio....e, ce dansuri, ce invarteli, cate talente. Stiu ca ascultam cap-coada caseta Queen si caseta Madonna.....Miscari complexe, piruiete, acompaniate de marea dorinta de a ma face acrtita, cantareata si totodata dansatoare cand voi creste mare. Ce stiti voi? Mai aveam si un pat mare in dormitor, unde stateam si saream si ma uitam in oglinda - ca pe peretele unde era lipit patul, deasupra lui, aveam ditamai oglinda pentru a-mi admira mufardul (in traducere, chip angelic). Si in acele pauze in care ma plictiseam de Queen si de Madonna, ascultam ceea ce se numea: compilatia Virgil cel mic, mic, mic. Adica o serie de sunete, poezii si cantecele pe care mama ma forta sa le spun pentru a ma putea auzi pe caseta cum recit si ma dau in stamba, ca un copil cu potential de copil-minune inca nedescoperit. Bineinteles ca spuneam cu greu o poezie de la a la z, ma plictiseam, incepeam sa ma stramb, sa ma schimonosesc. Se auzea pe fundal un sunet nedeslusit, ca si cum cineva trantea ceva de birou. Era mama care imi dadea palme la fund. In cele din urma, dupa eforturi neomenesti, recitam nenorocita aia de poezie, na! Dar mai era ceva pe caseta: episodul: "Virgil are acum 9 luni si 4 zile". Asta spunea vocea mamei, atat de calda si atat de plina de iubire, incat mai tarziu, cand ascultam caseta, nu o recunosteam. Da, aveam 9 luni si 4 zile si ma auzeam cum spuneam Va va va, va va va. Pe urma radeam, cantam acelasi vers simplu,va,va, va, va, va, va, dupa care plangeam. Dupa toata compilatia Muc cel mic, urma I am a Woman In Love. Nu stiti cine canta? Cautati si voi, ar trebui sa stiti pana la varsta asta! Eram nostalgica cand ascultam melodia, meditam, luam pozitia lotus si da-i cu gandurile curgande. Ma intrista pentru ca inregistrarea cu mine era gata, si pentr ca urma...o, NUUUU, vreo 6-7 cantece gemute si planse de Julio Iglesias. Era mult prea mult pentru mine.
Cand aud oricare dintre melodiile de pe casetele alea - si erau destul de multe, piese care acum intra in categoria Oldies - ma topesc, si un miros aparte imi intra in nari, in minte, chiar si in haine. Un miros de carti vechi din biblioteca, de rochite noi de papusi Barbie, de haine spalate la mana, de mobila proaspat stearsa cu o carpa stropita cu spirt.
Da doar cu mirosul am ramas, caci casetele....s-au prapadit toate. Inclusiv caseta Virgil are noua luni si patru zile...

melodie pentru sufletu lui Virgiliu

2010-01-13T15:11:00.000-08:00

Drumul spre casa

2010-01-06T04:31:00.000-08:00

Si iaca-ta-ma ca am ramas singura in F. Cam toti prietenii au plecat spre scolile/joburile lor. Ceea ce inseamna ca nu prea mai am cu cine iesi la mers pe jos - eu nu ma pot plimba, e prea lent, eu doar merg pe jos - sau la o tuica fiarta. Asa ca trebuie sa-mi gasesc diverse activitati precum vizitarea oamenilor pe care nu i-am vazut demult, mersul pe la cele 3 magazine din oras, inventarea diverselor obiecte de care as avea nevoie, pentru a merge pe la Billa sa fac cumparaturi etc. Da, da, in Falticeni avem Billa, in Humor nu e, SAC!
Asa ca azi am luat-o prin targ si am vizitat pe unul dintre oamenii care vroiau sa ma vada, dar la care nu puteam ajunge din lipsa de timp sau din alte motive bine intemeiate desigur. Dupa care am venit spre casa direct, desi vroiam sa mai merg pe jos prin oras, dar mi-am luat cizmele neimblanite asa ca mi s-a facut prea rece la picioare pentru a putea strabate linistita Falticeniul dintr-un capat in altul.
Intamplarea a facut ca drumul inapoi spre casa sa-l fac in jur de ora 13.oo. Si tot intamplarea a facut ca individul pe care l-am vizitat sa aiba locuinta aproape de liceul unde mi-am zdrelit si eu coatele ani de-a randul. Si fara sa vreau, avand in dreapta mea doua-trei fetite ce au iesit in sfarsit de la scoala, mi-am amintit de scolarita Virgil. Care mereu iesea flamanda de pe poarta liceului, cu o gramada de teme mai mult sau mai putin inutile pentru a doua zi, rupta de somn, cu colegele care vorbeau intruna si nu mai taceau, si, da, da....indragostita. Eu dintr-a 6-a am fost in permanenta indragostita. In permanenta pana intr-a 11-a, pentru ca pe urma nu m-au mai interesat o perioada atat de mult chestiunile amoroase.
Asadar, fara sa vreau, am devenit iar scolarita de odinioara, dar fara ghiozdan in spate, urmandu-si drumul spre casa. Am resimtit greutatea pe suflet pe care mi-o dadeau temele multe si oboseala. Greutatea pe suflet crestea exponential cand aveam: test sau teza la fizica; eseu la romana - pentru ca stiam ca va trebui sa ma sfortez puternic si sa depun eforturi nepamantesti pentru a intelege fizica sau pentru a face o lucrare demna de ochii miopi ai lui St...
Pe strazi lumea forfotea. Copii, parinti, ghiorlani etc. Zapada incepea sa se fleoshcaiasca. La naiba, urasc zapada fleoshcaita! Ajung la biserica, la sensul giratoriu, urc in sus spre muzeu, trec prin fata blocului Danutzei, ajung apoi la spital, trec de spital, si uite ca am ajuns la intersectia dintre Mihai Eminscu si Dragoslav. INTERSECTIA! Acolo pierdeam clipe importante in drumul meu spre casa cu D. Pentru ca acolo ne opream si incepeam sa stam la taclale, ca oricum in clasa nu aveam timp de povesti. Si vorbeam, pe langa teme, profi, colege proaste, de iubirile noastre. Semi-ascunse, ca eu, gura mare, povesteam oricui cand ma indragosteam, mai putin la ai mei. Mi se parea ca nu se cade.
In perioada clasa a 6-a - clasa a 7-a iubirile noastre au fost Pepe (nume de cod pentru al meu) respectiv Sisi (nume de cod pentru al lui D).
In perioada clasa a 7-a - clasa a 10-a iubirile noastre s-au schimbat: Tutu - nume de cod pentru al meu), Sisi, nume de cod pentru al lui D. Desi numele de cod coincide cu precedentul, este vorba despre doua iubiri diferite. Repet: doua iubiri diferite!!!
Interesant este ca discutiile pe marginea iubirilor puteau dura mereu. Nu exista un sfarsit al ideilor, experientelor dorite dar netraite - ca de, vorbesc de amoruri platonice. Asa ca sederea mea si a Danutzei la Intersectie putea dura intre 10 minute si 2 ore. Asta pentru ca vorbeam intruna si ne conduceam una pe alta, ba ne intorceam pana la spital, dar nu ne desparteam, si atunci reluam condusu pana la Dragoslav-Mihai Eminescu. Tot acest du-te-vino avea si un motiv: Tutu (numele de cod al iubirii mele) statea prin zona si se nimerea - deseori! - sa treaca pe acolo.
O! Si in acel moment, cate palpitatii, o strageam de mana pe Danutza, mi se umezeau ochii, mi se dilatau pupilele, imi tremurau buzele. Ce emotie, ce traire intensa, cat oftat!....
Dupa care mai stateam zece minute sa dezvolt cu Danutza observatiunile asupra reactiilor baietului: s-a uitat? Nu? Da? Daca da, cate secunde? A facut ochii mari? Si-a ridicat spranceana? Cat de sus?
Apoi o luam la picior spre casa. Imi continuam drumul. Urca bre dealul! Cu ditamai ghiozdanul in spate, cu gandurile la iubire, dar si la teme, cu matzele chioraind si cu o mama enervata asteptand copchilul sa vina odata!

Am ajuns si eu acasa, fata de 23, neindragostita, fara teme la fizica, plictisita si pesimista, desi am mers pe acelasi drum candva pavat cu emotii beton!

Oamenii mor....si mor

2010-01-05T05:22:00.000-08:00

CiudatuL Virgil

2009-12-26T13:09:00.000-08:00

Strumf mi-a dat o leapsa din nou.....se pare ca Virgil ii e simpatic :). Vrea sa stie ce ciudatenii consider eu ca am. Ar trebui sa enumar 10, dar nu stiu cat imi vor iesi in total.
- uneori ma uit la oameni cum dorm si mi-i imaginez morti. Nu stiu de ce, trebuie sa imi scutur imediat capul ca sa nu ma mai gandesc la asta.
- cand ma gandesc brusc la oameni pe care nu i-am vazut demult dau peste ei in urmatoarele trei zile.
- nu ma sterg niciodata pe fata cu prosoape de bumbac, doar cu prosoape de hartie. Am impresia ca se instaleaza germeni in pori.
- de cele mai multe ori nu sunt atenta la ce-mi spun oamenii. Foarte putine lucruri imi atrag atentia.
- imi mai botez lucrurile din camera: scaunul e Sorin, lampa e Matilda etc...
- daca nu imi gasesc vreo haina sau vreun obiect necesar precum pieptanul sau fondul de ten sau rimelul in primele 2 minute in care ma gandesc la ele, incep sa plang.
- la cea mai mica durere incep sa ma gandesc ca exista posibilitatea sa mor. Si ma panichez.
- cum ma supara cineva, ii sterg numaru din telefon. Dar oricum o fac degeaba, pentru ca cei care ma enerveaza au numere pe care fara sa vreau le memorez. E mare lucru sa ai numele trecut in agenda mea....
- cand merg cu masina si conduce altcineva, tac. Gandesc si am tot felul de scenarii in cap. Si nu-mi place sa mi se vorbeasca.
Atat....Nici prea multe ca nu e de bine.
Merge mai departe la Marmota.

Eu si Mos Craciun

2009-12-24T04:09:00.000-08:00

De cand ma stiu Craciunul a fost sarbatoarea mea preferata....Cel mai frumos simtamant l-am avut in perioada asta, nu de Paste, nu de ziua mea, nu de Anul Nou. Ci de Craciun. Suflet usor, zambet pe chip, alb in fata ochilor, miros de mancaruri bune imbinat cu aroma de brad, colinde, copii veseli, privire duioasa de mama. Toate astea puse laolalta formau desigur un moment desavarsit. Momentul meu.
Dar cum as putea uita? Cadourile.....Cireasa de pe tort. Curiozitatea si emotia pe care o aveam atunci cand despachetam si descopeream nu se compara cu nimic. Desi am aflat destul de repede ca Mosul, asa cum este el descris copiilor, nu exista.
Am aflat adevarul tot datorita simtului meu de observatie si a unei agerimi neobisnuite pentru un copil de 6 ani sau cat naiba aveam atunci...pe dracu, asa imi place sa cred acuma, ca eram un copil ager si minunat :)
La mine acasa venea un Mos...imbracat ca Mosu, cu barba mare ca a Mosului. Concluzia care era deci? La mine venea Mosu. Mereu ma intreba daca am fost cuminte. Eu trebuia sa imi arat toata dibacia si sa imi pun la bataie fantezia la potential maxim pentru a demonstra cu varf si indesat cate cumintenii am facut eu in timpul anului. Trebuia pe langa colinda vesnica pe care o behaiam...Mos Craciun cu plete dalbe/ Ai venit de prin nameti etc sa mai recit si pe Zdreanta cel cu ochii de faianta, tarasenia aia de poezie pe care o uram din toti rarunchii mei de copil.
Iata-ma-s. Craciun. 6 ani. Mosu in fata mea, pe scaunul pe care acum mi-am pus laptopu de pe care scriu aceste randuri. Aveam ochii mari, inima-mi batea tare, si tot incercam sa trag cu ochiul la ce ar putea fi in sacul ala pe care Mosul il avea intre picioare, in timp ce se pusese jos. Pana cand privirea imi cade pe manseta de la camasa lui bunicu care se vedea de sub haina rosie de Mos. Hopa! Surpriza! Nu se poate! Mos Craciun e bunicu'! Sau bunicu' este Mos Craciun??
Din acel moment am aflat ce tarasenii fac adultii ca sa pacaleasca plozii entuziasti si naivi cum eram eu. Nu am mai crezut in Mos Craciun - desi culmea puteam sa jur ca Mos Nicolae nu e chiar plasmuire si chiar exista de-a binelea. Pana intr-o zi cand m-am uitat la un documentar pe TVR1 cred unde ce sa vezi? Aflasem ca Mos Craciun CHIAR EXISTA numai ca locuieste in Finlanda. De fapt nu era documentar, ci reportaj dat la stiri. Deci o dovada mai credibilia decat un documentar dat la actualitatile de la ora 19.00 nu putea exista pe fata pamantului. Asa ca eu, in clasa a 2-a, am revenit la ganduri mai bune legate de Mosu.
La una dintre orele de engleza madam profesoara a intrebat pe copii - nu stiu cu ce ocaziune - cine crede ca exista Mos Craciun! Ca sa vezi, dintre toti numai eu am ridicat mana. Si, ca sa vezi, toti au ras de mine. Hohote isterice, degete indreptate spre persoana mea. Ma uitam si eu la fraierii de colegi si ma intrebam: ce dracu au astia? Am incercat sa spun povestea mea cu Mosul din Finlanda care CHAIR EXISTA dar hohotele de ras mi-au inabusit argumentarea puternica. Profesoara de engleza chiar a facut un gest semi-parintesc punandu-mi capul intre tzatzele ei si mangaindu-ma pe crestet in semn de "copil naiv care se dumireste mai greu ce esti!"
Si de atunci, relatia mea cu Mos Craciun s-a stricat. Ireparabil si irevocabil. Amin.

fata cu par rosu

2009-12-24T03:59:00.001-08:00

Florence and the Machine - Rabbit Heart (Raise It Up)
Vezi mai multe video din Muzica

Leapsa

2009-12-18T13:38:00.001-08:00

Ma uit acum pentru a n-a oara la Pacat Originar. Si vreau sa-mi onorez promisiunea fata de Strumfita asa ca intre timp ma bag si la o leapsa.
Ia sa vedem....
1. Sa numesc cea mai mare frica a mea....Ma oripileaza gandul mortii.
2. Idealul meu in viata este....Cu siguranta sa public un volum de proza scurta.
3. Dorinta mea cea mai ascunsa.....e atat de pitita ca nu am s-o scot la iveala aici. Poate intr-o alta viata, pe alt blog, unde nimeni sa nu stie cine scrie.
4. O persoana pe care o admir.....O admir pe Mihaela, ca e optimista, zambeste mereu si are un suflet frumos.
5. Cel mai frumos cadou primit vreodata.....Un pistol de jucarie, de epoca, cu bile. De la bunicu.
Dau mai departe lu Flufurash.

una dintre preferate...

2009-12-07T14:41:00.000-08:00

Massive Attack-Teardrop
Vezi mai multe video din Film

Fata cu par roscat si multi pistrui

2009-12-07T13:48:00.000-08:00

A fost odata ca in povesti, ca daca nu ar fi nici nu s-ar mai povesti....

Au fost odata doua fete...nascute in acelasi oras mic din est. Una era cu parul roscat si cu multi pistrui, cealalta cu par saten si dinti mari. Una avea nasul mic si carn, cealalta avea narile mai mari si nasul ceva mai lung. Una era cuminte, sfioasa si nu lua niciodata cuvantul Domnului in desert, cealalta era mai baietoasa, certareata, tupeista si mai scapa cate o buruiana verbala din cand in cand. Una avea parinti instariti, tac-su securist, ma-sa nevasta de securist, iar zestrea ii era asigurata inca de la taierea motului. Cealalta nu avea parinti intelectuali, mama era muncitoare, tata sofer, si zestre avea mai putina. Una invata foarte bine la scoala, cealalta era desteapta da lua note mai mici, pentru ca avea o oarecare rupere in fund de profesori. Erau colege nu doar de clasa, ci de banca. Au urmat a merge la facultate in acelasi oras: in Iasi. Una la stomatologie, cealalta la geologie. Continuau sa iasa impreuna, sa se plimba in acelasi anturaj, sa vorbeasca aceeasi limba, sa rada la aceleasi glume, sa respire acelasi aer. Mancau la aceeasi cantina studenteasca, desi stateau in camine diferite. Fata cu par roscat si multi pistrui, mai frumoasa, incepuse sa faca glume pe seama celeilalte, mai uratele, dar mai cu vino-ncoace..."Tu, fata, o sa te mariti prima".
Dar nu fu asa. Fata cu par roscat isi gasi un economist, undeva la munte, in excursie, un economist din Cluj. Asa ca se marita si se muta in locul unde proaspatul sau barbat isi avea sorgintea.
Si iata ca cele doua prietene s-au despartit: una in Cluj, cealalta a ramas in oraselul din est. Una stomatoloaga, alta geolog. Amandoua la un moment dat maritate.
Dupa ani, femeia din est a primit un telefon. Fata cu parul roscat si pistrui din Cluj a venit in vizita acasa, la ma-sa, nevasta de fost securist. Urmau sa se revada, dupa ce trecuse mult timp. Timp in care multe se intamplasera. Femeia din est avea copii si era la casa ei....Avea doi caini si doua pisici, cateva flori si straturi in gradina. Femeia cu pistrui vorbea cu un puternic accent ardelenesc, avea doar doi caini, nu vroia sa auda de copii, si castiga multi bani din stomatologie. Barbatu-sau avea o afacere. Ii mergea bine, si asta se vedea dupa noua ei aliura: aroganta, vorbea tare, si, spre uimirea prietenei ei din copilarie, o data la doua fraze rostogolea un "ce pula calului" cu o dexteritate mai ceva decat ar fi spus: "as manca mamaliga cu branza si smantana". Au barfit, au depanat aminitiri, au povestit intamplari undeva uitate si acum scuturate bine de praf. Dar fata cu par roscat si multi pistrui nu scapa nicium de acel aer de superioritate, nu ezita sa spuna pretul exorbitant al noii mobile de bucatarie, injura pe unul si pe altul si nu uita nicicum sa arunce acel "pula calului" devenit deja tic verbal.
Dupa reintalnire, femeia din est a pastrat o zi intreaga o oarecare uimire pe chip si o privire oarecum pierduta. Se gandea pesemne la metamorfoza pe care o fiinta o sufera de-a lungul vietii.....si incerca sa analizeze ce schimbari suferise ea insasi. Era la fel de mare diferenta dintre ce a fost candva si ce era acuma?
Dintr-un motiv nu foarte precis, avea impresia ca nu era chiar asa................
Prietenele se mai intalnira. Femeia din est chiar fu in vizita la cea devenita de cativa ani clujeanca. Aroganta celei cu parul roscat si cu multi pistrui deveni din ce in ce mai mare, iar prietena din oraselul din est se simti oricum in Cluj, numai musafir poftit nu.
A plecat din acel oras din Ardeal cu un gust amar.

O zi de vara. Duminica. Femeia din est isi face treaba prin gradina. Isi uda plantele, mai vorbeste cu cainii, mai face un escalop la copii... Soarele bate puternic. Este o zi caniculara numai buna de trandavit. Dar ea nu trandaveste, se misca neincetat. La un moment dat o sageata o durere puternica de cap. Cu ochiul stang nu mai vede. Urechile i se infunda. O ceata i se pune si pe ochiul celalat. Mana ii amorteste. Se intinde pe canapea.Inainte de asta reuseste sa-si puna o batista inmuiata in apa pe frunte. Sta intinsa pe canapea. Dar moare.....

Femeia cu parul roscat si multi pistrui afla...Suspina o data, suspina de doua ori, si atat. Se intoarce la pacientul ei din cabinet, proptit pe scaun cu o gura mare cat o sura. Si isi vede de treaba. N-a venit niciodata la mormantul prietenei ei din est. Pentru ca de...ce pula calului?

A fost odata....ca in viata, ca de n-ar fi nu s-ar mai povesti....

Primul fum...

2009-11-29T14:19:00.001-08:00

Natalie Imbruglia- Smoke
Vezi mai multe video din Muzica

...si al doilea

2009-11-29T14:16:00.000-08:00

Primul fum...si al doilea

2009-11-29T13:31:00.000-08:00

Nu pusesem niciodata gura pe tigara. Nu am fost tentata, desi imi placea ideea de a fuma. De fapt imi placea atitudinea pe care tigara ti-o dadea in momentul in care duceai bricheta la capatul ei, cu capul usor aplecat intr-o parte, trageai fumul pana in fundu plamanului, iar apoi ridicai incet capul in sus, cu ochii inchisi, ca apoi sa ii deschizi usor in timp ce fumul iti aluneaca unduios, aproape lasciv printre buze.... Asta era imaginea pe care eu o aveam in minte in momentul in care vorbeam de o tigara. Asa mi-ar fi placut mie sa arat daca, prin absurd, as fi pus gura pe tutun.
A venit si momentul ala....Eram intr-a 8-a. Craciunul venise. Iar ritualul trebuia musai respectat: cat mai multi colegi de clasa mergeam pe la "profi" sa le cantam un Dom Dom sa-naltam prost spre afon cu efecte dezastuoase asupra aparatului auditiv. Evident, extinzand, plimarea ajungea sa tina pana pe la 12-1 noaptea caci ne viziztam si unul pe celalalt spre "bucuria" netarmuita a parintilor.
Cel mai mare eveniment in acele seri era evident, betia juvenila. Un pahar de vin la fete, inca 2 de tuica la baieti, si veselia era in toi. Fireasca, animalica, pura.
Urma sa ajungem la casa mea. De obicei la mine ajuneam penultima oara, caci asa era traseul. Casa mea nu e tocmai in zona centrala a targului, si "la periferie", unde-s numa case, cele mai multe cu caini, matze, gaini si curci. La mine nu sunt oratanii, toata familia a avut un fel de oroare de ouatoarele pisaloage si proaste....
Si iata-ne pe drumul spre casa mea....mergem pe Mihai Eminescu ca apoi sa facem la a treia, stanga, pe Stefan....In drum, baietii opresc la non-stop...cumpara ceva...dar ce? Ies baietanii, mai mergem in sus pe Mihai Eminescu, cand isi scot tigarile (Kent nu stiu de care, luate la bucata). Le aprind. Si incep sa poshteasca. Prima tigara...apoi a doua....si ajunge scarnavia si la mine. Iau tigareta in mana, ma uit la ea, nestiind ce sa fac. Liviu se uita la mine, zambind in coltul gurii: daca nu iei esti tocilara!
O Doamne, ce jignire ar fi asta....sa traiesc mai departe cu eticheta asta trantita in frunte atat de brusc. Bine, nu am de ales, o duc usor la gura. Iau rapid un fum si imdiat il si arunc.
Asta e tot?
Trage in piept, ce faci?
A...e cu schepsis...Mai iau un fum, putin, ca asa imi zice Liviu si trag in piept. Nu ma inec cum m-as fi asteptat, simt un gust ciudat, arunc fumul, vad norisorul! Am fumat. Si celelalte fete repeta apoi figura.

Nu am ramas eu foarte lamurita de cum sta treaba cu acest fumat. Ce efect are, ce senzatie? Nu mi-am dat seama de nimic. Asa ca, decid cu D si K ca e cazul sa mai incercam noi o data. Dar cand, cum, ce facem cu parintii?
Gasim strategia: de Revelion vom sta la mine. Ai mei vor fi plecati. Adica vom fi singure cateva ore bune. Am un balcon sus, unde vom sta ca sa nu o comitem in interorul casei, ca sa puta apoi a tigara, crescand riscul de a fi prinse facand cel mai nedemn lucru cu putinta.
Bine, strategia fiind pusa la punct, in seara de Revelion mergem si intram in non-stop. Toate trei cu capetele plecate, rusinate, stiind ca facem ceva grav si demn de toata jena. Spun incet: 6 tigari EL EM. CUM?, ma intreaba vanzatoarea. 6 TIGARI EL EM! A, LeMe, vrei sa spui...Da, da, doamna, zic eu incercand sa par sigura pe mine, dar rosie toata in obraji si cu buzele tremurandu-mi.
Am luat marfa. Asteptam sa plece ai mei...ei pleaca. Vine momentul. Luam "marfa" pe balcon, unde iesim imbracate bine ca nu e acoperit. Luam o scrumiera si o foaie A4 in care vom pune mucurile. Aprindem trei tigarete EL EM. Initial pufaim toate. Pe urma dam sa mergem la nivelul urmator: tragem fum in adancul plamanilor. Ne inecam. Toate. Tusim de ne sar ochii din cap. Suntem rosii la fata. Nedumerite. Parca ne arde pieptul si capul si tot. Fumam cu chiu si vai 3 tigarete, una de fiecare....gust aiurea-n gura, o zecime o pufaim, o zecime o tragem cumva in piept iar restul se fumeaza de la vant.
Afara ningea linistit, artificiile se vedeau undeva in zare, iar Titi latra nervos de la petardele aruncate din cand in cand de catre un pulifrica pe strada in vremea aia prea putin luminata...

In infernul cizmelor....si nu numai

2009-11-29T12:51:00.001-08:00

Revin la unele dintre subiectele mele preferate, cizmele....Pot sa mentionez doua raiuri pe pamant pentru mine dintre cele 10.....Deichmann si Mini Prix.
In Mini Prix nu reusesc sa imi cumpar niciodata haine...pentru ca sunt atat de inghesuite, puse peste tot, pe jos, pe sus, in stanga, in dreapta...nu sunt un om rabdator, asa ca trec printre umerase aruncand o singura privire. Rareori ma opresc sa pun mana pe material, sa analizez modelul. De obicei arunc Privirea, daca vad sclipirea ma arunc ca hiena asupra ei, daca nu, nu...trec linistita mai departe, de obicei enervata de vreo tanti care trece si ea impingandu-se in mine sau agatandu-se de geanta mea mare.
Ei bine, in coltul cu papuci, pentru mine situatiunea se schimba cu 180 de grade. Adica desi e un talmes-balmes mai mare ca la haine, femeile stand la panda cu ochii jucausi mai ceva ca crocodilul cand vede o capra band apa din balta lui, devin rabdatoare. Imi perd vremea luand fiecare papuc in mana, mangaindu-l, vorbindu-i, ascultand ce spune, daca spune ceva, mirosindu-l... Ma uit in stanga si dreapta, cu ochii usor stransi, ca si cand as fi un spion strashnic intr-o misiune si mai strashnica. Sunt pregatita oricand sa ma arunc, sa dau din coate, sa ma cert cu vanzatoarele care te toaca la cap cum toaca cutitul unui bucatar cu maini dibace prazu....
In aventura mea am luat-o si pe Mihaela, pentru ca dintr-un motiv sau altu avea nevoie de cizme. Solide, inalte, fara toc, ca ea nu e pitzi.
Si iat-o venind pe Mihaela in Mini Prix, ca o floare, agale, in magazinul mare si aglomerat si ticsit de vrute si nevrute. Initial priveste in stanga si dreapta nelinistita, oarecum neincrezatoare ca acolo ar fi un bun loc pentru a gasi ceva pe placul ei. Toalele nu o impresioneaza, ea nu pune mana pe nimic, nu magaie niciun material, nu vorbeste cu nicio rochita.
O conduc de mana in Coltul....la fel de neincrezatoare Mihaela mea. Dar are o tresarire. O sclipire ii apare in ochi. Ca atunci cand ai o pofta nedefinita, nu stii ce vrei/ce nu vrei dar vezi acel ceva - sa spunem o supa cremoasa din rosii proaspete, cu putin piper si crutoane - si stii pe loc ca ea iti va satisface pofta!
Mihaela vede cizmele....negre, inalte, din piele....se apuca sa probeze. Eu nu mai vreau papuci, o las pe ea sa se chinuiasca. Ma plimb si eu in spatiul ala destul de mic....Vanzatoarea se uita la mine: dupa ce ati probat, puneti incaltamintea la loc! (rostit pe o tonalitate mult mai inalta decat limita admisa). Bine doamna, eu ma uit doar, ce ai cu mine? Dupa 5 secunde o aud iar, ii zicea Mihaelei: dupa ce incercati incaltamintea sa o puneti la loc! Acelasi ton. Dupa alte 10 secunde iar...si iar...Devin iritata, ma enerveaza papagalii....Apoi o cucoana cu pretenul, stand ca un catelus dupa curuletul ei destul de voluminos ( dar nu era urata femeia, ci chiar placuta, bruneta, unghii unse cu lac). Pretenul foarte nedumerit de ce se petrece, cum se petrece si cand va da Cel De Sus ca muierea lui sa gaseasca PAPUCII! Victorie! Femeia se arunca ca hiena spre niste cizme rosii, inalte, dar totusi prea rosii pentru retina mea destul de sensibila in genere...Numarul 37. Prea mici! Barbatul se dezumfla. (Ma uit spre Mihaela, foarte concentrata asupra a trei perechi de cizmoaie....ea se decide mai greu asa..). Femeia gaseste insa un 38! Dar e doar O cizma rosie! Unde e A DOUA cizma rosie?
Vanzatoarea devine blanda, o compatimeste, nu stie unde e cizma...Se arunca si cu mai multa valtoare in grupul de cliente, strigand obsesiv: Va rog sa puneti incaltamintea la loc!!!....
Femeia cauta prin magazin...nu doar in coltul papucilor, ci peste tot in magazin. E dezamagita, are privire iscoditoare si Puma din ea a iesit la suprafata 100%. Uite o Puma, a, si o Leoaica, a, si Hiena in capat acolo, aproape de casa....
Puma mea vede o fata cu o cizma rosie in mana. Auzi, ala e un 38? spune destul de senin femeia, cu o voce calma, nepotrivita cu Puma care iesise din ea. Cealalta prinsa cu matza in sac se intuneca la fata. Norul e deasupra ei. Ii intinde cizma cu mana tremurand, si zice un biet: da.....sugrumat de furie si frustrare. Se intoarce spre raft tremurand si umflandu-si puternic narile. Puma mea e triumfatare. Masculul pumei spune, in gand un "Multumesc Doamne, in sfarsit...".
Eu ma intorc la Mihaela. Ea inca probeaza. Iar o aud pe vanzatoare tipand: Va rog sa puneti la loc....Ma uit la ea si bag un NTZ agresiv. Nu zice nimic. Iese Puma din mine, dar a mea nu e ca cealalta cu cizme rosii, e agresiva si sfasie prada.
Se hotaraste Mihaela....Merge spre casa...Da! Da banii, si o taiem. Am intarziat cu 15 minute la intalnirea cu Oana, da ne intelege ea, ca stie cum e...
A doua zi, Mihaela imi spune la telefon cu voce de Puma: Mi s-au dezlipit cizmele....Cu privirea pierduta, las usor telefonul din mana....Raiul meu a devenit infern. Si jungla o biata poiana...

Capcaunul Ciupercar III

2009-11-28T05:10:00.000-08:00

Capcaunul se trezeste...Casa e goala. Langa el sta lungit Ţepuş, fiara cu trei capete. Doua capete motaie, doar unul e treaz, cu urechile ciulite. Capcaunul se ridica in picioare, se uita buimac in jurul lui. Casa primarului, acum goala, e mare si aerisista, miroase a busuioc si a curatenie. Capcaunul incepe sa se plimbe prin casa, curios, cu ochii beliti, cu sprancenele ridicate. Si-a tras pantalonii si a inchis prohabul. Se uita prin geamul inalt din camera, prin care se revarsa lumina din belsug, lumina calda, blanda, aurie. In curte sta trufas calul inaripat, si scruteaza cu privirea curtea larga. Mai da din copita si sufla nervos pe nas cand gainile ii trec nepasatoare pe sub picioare.
Aici va sta Capcaunul in Valea Seaca....oricum nimeni nu mai poate cuteza a-l da afara. Satenii, obisnuiti cu linistea lor, sunt prea tematori pentru a-l infrunta. Iar Capcaunul stie asta, caci nu degeaba s-a aciuat aici si nu in alta parte.

emotiile unui jucator...

2009-11-27T05:17:00.000-08:00

Fantoma se spala pe dinti

2009-11-23T06:35:00.001-08:00

Cred ca unul dintre obiectele de care sunt dependenta este, dupa ochelarii mei de vedere, periuta de dinti. Cand mai raman la case straine si nu am periuta de dinti la mine, e o adevarata tragedie....ori imi iau alta sau, daca e prea spontan totul, ma spal cu dejtul si pasta tanjind cu ochii in lacrimi dupa periuta uitata si abandonata pentru o noapte in borcanasul din baia noastra portocalie.
Imi iubesc periutele de dinti, colorate, indraznete si cu perii tari.
De data asta periuta mea era rosie cu 5% verde, de la Oral-B, cu cap flexibil. Dinti albi, zambet strashnic numai bun de admirat. Orice pasta folosesti, daca periuta nu e inteligenta, asta e...s-a dus totul dracului. A mea, Oral-B, era cea mai inteligenta.
Intr-o dimineata insa o simt uda. Ma uit nedumerita la fata mea din oglinda, cu spranceana dreapta ridicata sus de tot, scarpinandu-ma in cap cu mana dreapta. De ce e uda? Cine mi-a folosit periuta? Dar n-avea cine. Fetele sunt cu periutele lor total diferite de ale mele, fantome nu sunt din cate stiu iar George, pretenul nostru imaginar a disparut pentru o vreme din peisaj.
Si atunci? E, poate ma spal a doua oara in dimineata asta si nu stiu, ca la cat de ametita sunt uneori, nimic nu ar fi neobisnuit.
Peste doua seri se repeta schema. Si mai nedumerita, incep sa cred ca exista o fantoma malefica in baie care vrea sa-mi profaneze Oral-B-ul.Dar tac, nu zic nimic. Poate chier sunt eu nebuna.
O noua dimineata. Ma uit in borcanel. Periuta nu e! Adica mi-a disparut periuta! Cum se poate, eu nu-mi ratacesc asa de usor lucrurile! O sun pe Corne, caci tocmai fusese fratele ei in Bucuresti si il cazasem vreo trei nopti: Stefan mi-a luat periuta! Ba nu, ca el o avea pe a lui, pusa in borseta speciala, pe care nu a scos-o din camera. Si atunci? SI ATUNCI? Ma uit pe raftulet...asa....din greseala, in procesul meu de aruncat priviri buimace. Pe raftul lui Kerancita sta periuta mea lungita, lasata acolo intr-o pozitie nedemna de o periuta de dinti. Fac ochii mari, mi se umfla narile, si las belet lu Kerancita, sa-l citeasca cand se trezeste: nu-mi mai lua periuta! Si plec in treaba mea...
In taxi, pe cand injuram in sinea mea ca ce mama ma-si e asa un trafic, o sa ajung la pulivara....ma suna Kerancita....E periuta mea! Nu avea un ton suparat, dar era ferm, iar convingerea ei ca ce spune e un incontestabil adevar era majora, resimtindu-se acut prin telefon. Nu, draga, e periuta mea!
Ba nu, imi explica ea, ca am fost in Mega Image si mi-am luat periuta noua, de la oral-B....si nu e decat o periuta de la Oral-B in casa asta....Nu, nu Kerancita, a mea e de la Oral-B si e rosie! o am de ceva vreme....nu ma poti convinge...Si Kerancita are o revelatie, parca ea cumparase ceva de culoare albastra....
Exista un moment in viata unui om cand isi imparte periuta de dinti....din dragoste. Si mai exista un moment in viata unui om cand isi imparte periuta ca de! Asa a fost dat sa fie!
Va salut si aveti grija la periute...

Malena....Monica Belucci

2009-11-22T12:08:00.000-08:00

Sunt foarte greu de impresionat...dar Monica Belucci ma impresioneaza pentru a doua oara.

cu portocala mecanica, laptele nu mai are acelasi gust

2009-11-11T15:11:00.001-08:00

Frica pura, frica azi, frica ieri...

2009-11-11T12:41:00.000-08:00

In uikend vine D la mine. Cu stickul pregatit. Are un film, super film, pe locul doi in topuri (nu m-a lamurit care topuri). Paranormal activity. Actori necunoscuti, habar n-am de cine regizat....
Bine, ma pun in pat, langa D....Ea il mai vazuse o data. Deci eram oarecum in dezavantaj. Il vad, imi place, desi nu m-a pus prea tare in miscare. Un horror bunicel. Mai soft decat REC. Ma duc la somn.
A doua noapte....ma var in pat. Inchid lumina. Inchid teveul - numa cacaturi. Trebuie sa ma trezesc la 6 dimineata - de cosmar! - sa o iau inapoi spre capitala. Niciodata nu mi-e frica de intuneric. Acum dau sa inchid ochii. Inchid ochii. Dau sa intru in visare. Imi apare un inceput de vis...un loc pe undeva, eu pe acolo agitata...Deodata apare fata din filmul de groaza. Ala de pe stick-ul lui D. Revad o scena. Cum entitatea malefica o trage de picior jos din pat. Piciorul meu e in afara plapumii. Mi-l strecor repede la adapost. Deschid ochii, imi scutur capul. Incepe sa mi-o ia la galop inima. Iar. Respir adanc, expir. Bag capalaul in perna, trag plapuma peste cap. Inchid ochii.. Astept visul. Ce vis? Ca o vad pe eroina din film cum se ridica din pat. Din somn. Iubitul doarme. E posedata de entitatea malefica. Se uita la el pierduta. Apoi rade ca proasta, sadic, ireal. Nu-mi place imaginea, nu asta e visul meu. Ma ridic. Inima alearga. Inspir expir. Mai incerc o data. Var capul cu putere in perna, iar inchid ochii si spun: dormi o data in pula mea! Sunt nervoasa ca injur. La naiba, iar apare fata. Doarme langa iubit. Entitatea malefica e inregistrata pe camera video. E ca un vanticel care umla cearsaful cu care se acopera fata. S-a pitit langa ea. Gata, sar din pat. Sunt Speriata, nici macar nu mai injur in sinea mea. Deschid teveul. Inima sare din piept. Las doar o liniuta din volum, numa cat sa aud un murmur si sa simt lumina. Sa simt, da, ca ma intorc cu spatele la teve si inchid ochii. Adorm, atipesc, visez ceva fara rost, ma trezesc, inima e in galop, iar atipesc, iar proiectez o situatiune ciudata iar ma trezesc si simt ca inima o ia din loc. E de la teveu? Ma tem sa-l inchid. Mai repet schema atipit-trezit de vreo 2 ori dupa care inchid dracia dracului. Mi-e atat de somn incat sunt ametita. Imi cade capul. La dracu de entitate malefica. Adorm....

Timeti minte Tween Peaks-ul? Serialul...Il tineti minte pe BOB? Cu parul lung si alb si ranjet de Michiduta. M-a bantuit ani de zile. Aveam impresia in fiecare noapte ca va iesi de sub pat. Il visam. Chiar si cu ochii deschisi. Intr-o dimineata bunica m-a lasat singura in casa. A plecat sa faca piata. M-a cuprins panica. Trebuia sa-mi mananc omleta. Am ramas in bucatarie, langa omleta, si asteptam sa apara din cealalta camera BOB. Am inceput sa plang. Omleta se racea. Trebuia sa vina. Ma simteam urmarita. Nu reuseam sa ma misc de pe scaun. Blocata de spaima. Stana de piatra. Omleta se racise de tot. Asa m-a gasit bunica. Plansa, flamanda si mai proasta decat ma lasase.
Mi-am luat cafteala, ca de ce nu am mancat? Da ei nu stiau, ca BOB urma sa vina...

Lucruri interzise

2009-11-11T11:50:00.000-08:00

Inghetata
Si iata-ma-s cu ochii mari, privind-o pe fetita bruneta cum linge inghetata. E o inghetata mare, in cornet, e verde si cu motz rasucit. Mi se face gura apa. Un baietel blond tocmai merge la nenea Tzapoi (are un butic de ala la geam) si ii cere o inghetata la vafa. De cacao, rece, rece, numai buna de lins. Pupilele mi se dilata, inghit in sec. Ma duc la bunica sa ii cer bani de inghetata, ca nu mai pot de pofta. Imi da ea acolo monezile si eu fug cu sufletul la gura la nenea Tzapoi. Ii dau banutzii si el imi intinde vafa plina cu inghetata de cacao. Nu miroase, imi pun limba pe ea, niciun gust. Are un strat subtire subtire de gheata desupra si de asta. Dar incep sa simt deliciul, cum recele se transforma in dulce. Un dulce nu prea dulce ci numai bun, cat se ma faca sa simt ca ma ridic de pe pamant si zbor ca un fulg. Dar stai, ma simt urmarita. Am impresia ca vecina se uita pe balcon si ca ma vede ca mananc inghetata. Apoi se duce la bunicul si ii spune ca uite ce face nepoata, mananca inghetata. Si bunicu se duce la mama si-i spune: uite ce face fiica-ta, ia bani de la bunica-sa si cumpara inghetata si-o mananca pe furis. Ma cuprind remuscarile si o arunc intre urzici. Ochii-mi lacrimeaza. Plec.
Cauza: ai mei nu ma lasau sa mananc inghetata decat sub stricta observatiune. Trebuia sa o mamanc cu lingurita, semi-topita, devenita sirop... Pentru ca daca luam o gura mai rece, mai cu pofta, tinuta prea putin in gura ca sa se topeasca si trimisa pe calea gatului prea repede, mi se trezeau amigdalele. Se zborsheau, se umflau, se inverzeau, si eu cadeam lata la pat.

Scranciobul
Merg cu copiii in spatele blocului. Acolo erau garajele....plus drumul spre stadionul unde mai baga Foresta Falticeni cate-un meci. Plus raiul copilului: 2 bare de batut covoare unde puteam sa ne leganam inainte-ianpoi cu pretentia ca am facut mari giumbuslucuri de circ. Un scranciob cumva atipic: trebuia sa stai in picioare ca sa faci vant. Si inca o roata de aia cu locuri pentru tanci. Acolo era musai sa faca o terta persoana vant caci altfel nu se intampla nimic.
Eu cu copiii ne urcam in scranciob. Baiatu mai curajos se suie in picioare ca sa faca vant. Se suie cu picioarele pe lemnu pe care stateam noi cu curuletele. Noi cele doua fetite. Si da-i, baiete, fa-ne vant. Se misca scranciobu, se misca, inainte, inapoi, ininte, inapoi, din ce in ce mai tare. Nu mi-e frica inca. Aeru incepe sa-mi biciuiasca urechile. E din ce in ce mai tare. Gata, ma panichez. Incep sa strig sa lase mai incet. Nimic, le place amandurora adrenalina. Incep sa ma smiorcai. La inceput sfios, fara putere, apoi izbucnesc de-a dreptul. Lacrimi, gura mare ca de broscuta turbata, tipat rostogolit din strafundu strafundului....apare mama. M-a vazut pe geamul din bucatarie. Ca se vedea de la mine din balcon fix scranciobul cu pricina. Un "discutam noi acasa", doua palme la curuletz si un bot de doua degete. Si eu si mama.
Cauza: Pe la trei ani, in timp ce mama discuta cu o vecina in fata blocului, copil cu sange de drac fiind, o zbughesc din mana ei si fug. Fug la scranciob. La roata cu scaunele. Doua fete se dadeau in roata aia, iar cineva le facea vant. Mi-a venit unul dintre scaunele din fier fix in frunce. M-a lasat lata, a venit mama....Tin minte ca plangeam, parca ma si vad cu siroaie de sange pe fata. Da nu ma durea deloc, nu tin minte nicio durere. Ci doar ciuda pe fetele alea doua ca ele s-au invartit si eu nu.

Pufuletii
Ca si inghetata, ii mancam pe ascuns.
Cauza: inca neidentificata. Cred ca din cauza ca exista posibilitatea ca ouale din care erau facuti sa fie vechi.

In rest totu-mi era permis....sa-mi fie cu iertare...

un pic de Dinica

2009-11-10T07:41:00.000-08:00

mare pacat...

2009-11-10T07:37:00.000-08:00

....imi pare foarte rau c-a murit Dinica...moartea e atat de enervanta!

Capcaunul Ciupercar II

2009-11-09T03:34:00.000-08:00

Veni pe un soi de cal, cal urias, scotand foc pe nari. Solzi grei ii acopera tot corpul iar din coaste ii tasnesc aripi uriase ca de liliac. Are bot de crocodil, dinti ascutiti si ochii rosii. In dreapta sa, o namila de caine cu trei capete, cu tepi pe spinare si coarne de tap pe fiecare capatana zgomotoasa.
El e capcaunul, inalt cam de doi metri jumatate, cu ochii iesindu-i din orbite, nasul ca un cioc de vultur turbat, gura lata cu dintii ascutiti ca de lup. Are urechile ascutite din care ies smocuri de par rosu. Pentru ca parul lui e rosu, e valvoi. Pielea ii este negricioasa, pe ici colo aparandu-i cate un neg mare cat o nuca. Are pantaloni de piele negri si atat. Pieptul mare e acoperit de floci rosii si pete maro. In mana are un fel de tob cilindric negru, lung, prin care arunca foc la o departare de 20 de metri. Are un ranjet pe fata intunecata care nu dispare nicicand. Sfidator. De namila rea si sadica.

A speriat satenii din Valea Seaca. Doua focuri aruncate, trei case arse, un taran mancat de cal, altu de javra cu trei capete si gata....se facu stapan pe locul odinioara linistit si indestulat. Cantecele vesele au fost inlocuite de tipete de fete...caci desi mai urat ca Scaraoschi din iadu-mputit, Capcaunul avea o pofta nestapanita de fete tinere, de carne proaspata si de gurite dulci.
Pentru ca Capcaunul se instala ca boieru' in casa primarului...caci primarul avea doua case, una in miezul satului, iar cealalta la marginea padurii de pe dealul inalt. Iar Capcaunul s-a dus calare pe calul sau inaripat, cu cainele urland si shelalaind dupa el in casa primarului de la marginea padurii. Acolo statea prima lui nevasta cu fiica-sa aia mica, ce abia implinise saptesprezece primaveri. Primarul, in mezul satului, locuia cu nevasta de-a doua, cu fata ei mai mare si cu baiatul care-a iesit ca rod al iubirii lor. Dar nu-l lasa inima pe primar sa nu caute de grija fetei lui mai mici, desi intre el si ma-sa nu mai existau stropi de iubire. Asa ca i-a lasat casa aia marisoara de la padure, cu hambar mare, cu un cal voinic, doua vacute si 5 porci de lapte. Plus o zestre care nu era de ici-colo.
Dar uite ca hitrosul Capcaun mirosise carnea proaspata de fecioara neprihanita. Si ca un urs atatat de miros de miere dulce se napusteste in casa frumoasa a primarului. Javra cu trei capete a muscat de gat dulaul ciobanesc din curte. Capcaunul a sarit de pe cal si s-a napustit in casa. Calul lui inaripat si iesit parca din tenebre o ataca pe ma-sa fetei.
Capcaunul a prins-o pe fecioara. Nu sta pe ganduri si se napusteste asupra ei. Nu ii pasa de obrazul ei gingas, de puritatea ei nepatata, de frica din ochii mari, de tremurul fiecarui muschi din corpul ei. Ii smulge hainele, o infasca fara pic de gingasie si o strapunge cu toata barbatia lui. Fara mila, fara mila....pana fata lesina. Apoi matahala adoarme.

pauza de ras

2009-10-31T06:49:00.000-07:00

Capcaunul Ciupercar

2009-10-31T06:10:00.000-07:00

Satucului Valea Seaca nu i se potriveste numele. Pentru ca nu e intr-o vale seaca, torturata de seceta si calicie. Valenii-seci sunt oameni gospodari, cu hambare imbelsugate, cu sotii rumene, nurlii, vrednice si fete fragede si iuti. Bune de iubit, bune de imbratisat si de luat la joc.
Soarele bate altfel aici, mai dragastos, iernile sunt mai blande, vantul nu e niciodata cu adevarat furios... La lasat de seara lautarii canta voios, isi muncesc acordeoanele cu pasiunea cu care ar munci o femeie frumoasa. Valenii-seci danseaza seara cu patos, fie vreme buna fie vreme rea, fie de au necazuri mai mari fie ca au necazuri mai mici. Sorb din vinul rubiniu care e din belsug aici, facut din struguri atriviti sub picioarele gingase ale femeilor si fetelor.
E un loc rupt de lume, parca, unde toate merg in ritmul lor, nepatate de rautatea adevarata, strasnica, de ura si invidie din celelalte locuri ale lumii.

Ciobanasul Lae e fericit. Are stana lui de oi, 30 la numar asa, de care are grija ca de ochii din cap. Mereu pe coclauri cu oile lui si cu cainele Bondar, o namila de ciobanesc cu urechea dreapta pleostita si cu cea mai blanda privire din lume. Blanda, blanda, da e tovaras de nadejde lui Lae si il apara de pericole cu aceeasi furie pe care un lup flamand si infuriat o are cand ataca. Lae are o viata indestulata, nu e bogat, dar nici nevoias, caci oile lui ii aduc suficient cat sa traiasca si sa-i mai ramana cate ceva in plus. Asa are grija de ma-sa si de Sica.

Sica e draguta lui. E inaltuta, cu cosite lungi, blonde ca spicul aurit de blandul soare, cu buzele pline si rosii, cu nasul usor acvilin. Narile ii freamata usor cand este abatuta sau cand pica adanc pe ganduri. Fruntea ii este inalta, fara vreun rid, pentru ca nu prea se incrunta, iar spancenele negre ii sunt arcuite perfect. Ochii mari, verzi, nu ascund viclenie, cum ar spune alti povestitori, ci doar o intelepciune nebanuita pentru varsta ei frageda. Nu tipa, nu se infurie, si zambetul ii impodobeste mai mereu fata asa cum un crin alb impodobeste un camp proaspat.

Ciobanasul Lae e fericit...alaturi de ma-sa, de Sica, de Bondar si cele 30 de oi ale sale. O fericire simpla si sanatoasa.

Pana intr-o zi....cand din senin aparu el.

Va continua...

Imi dai si mie...?

2009-10-27T04:16:00.000-07:00

Imi place cand este frumos afara. Pentru ca am mai multa energie si pot sa merg mai mult pe jos, fara sa-mi dardaie curu de frig. In dimineata asta a fost frumos afara....soarele statea pe cer, lumea forfota pe strazi, eu cu geaca descheiata paseam apasat in noii mei pantofi mov (primiti de la Marmo). In astfel de zile, nu merg cu metroul pana la Unirii ca apoi sa schimb si sa ajung la Timpuri Noi. Nu, merg cu metroul pana la Tineretului si de acolo fac o plimbare la galop pana la birou. Imi place sa merg pe jos, desi ma oboseste asta in Bucuresti, chiar daca e vorba de un drum scurt.
Azi, cum paseam eu in noii mei pantofi mov, tzac tzac, dreapta, trufasa, ganditoare, vad in fata mea un nene. Nu-mi dau seama ce varsta...mic de statura, cu geaca desfacuta, cu sapca pe cap, nu slab, da nici obez. Se opreste in fata mea. Se uita la mine in sus. Ce-i cu asta, ma intreb eu....
Deschide gura: Nu te supara, dar imi dai si mie...?
In sinea mea: a, imi cere bani...Oare lei noi sau lei vechi? oare o sa-mi spuna da-mi zece mii sau da-mi un leu?
El continua:....soseata din picior sa ti-o miros?
Fac ochii mari, nu stiu daca sa rad sau sa plang....
Nu, nu i-am dat soseta....Fetisistu drecu! Si mic, si cu sapca!

desen....

2009-10-26T12:12:00.000-07:00

Iar am primit un premiu, de la Tanti Jeni, de data asta...Tanjti Jeni, saru'mana pentru bors si premiu :)
Premiul e creat de catre Draw For Joy, care mi-a placut nespus de mult, si care are o prezentare mirobolanta. Un concept foarte frumos, mult talent si haz.
Il dau mai departe lui Flufur, lui Marmo, lui Tibi si lui Narcothic.....
Faceti ce vreti cu el....nu e pentru voi, e pentru blogul vostru...
Hai sanatate!

leapsa de leapsa

2009-10-22T02:35:00.000-07:00

Am primit si eu o leapsa. Nu-mi place ideea asta de leapsa, dar dat fiind faptul ca e de la misiu Tibi, o primesc cu zambet si o dau mai departe lu:

marmo

flufur

si

Ion

si

Putzi.

Si cu asta basta!

drumul spre casa

2009-10-12T14:58:00.001-07:00

din nou despre porumbei

2009-10-12T14:52:00.000-07:00

au iesit puii. Nu i-am vazut eu, ci mi-a povestit Corne. Maine dimineata o sa-i analizez. Cica sunt golasi, urati si cu creasta.

la casa de pe deal

2009-10-12T14:16:00.000-07:00

Ai mei au decis subit: facem casa. Adicatelea, urma sa ne mutam de la bloc. Cum adica sa ne mutam, ca mie imi placeau alea doua camere si bucataria mica si spatiul in care abia mai incapea si Titi - cainele care in '96 era mic mic si se caca unde apuca. Am mers sa vad lotul ala de pamant unde urma sa avem noi CASA. Ca la tara era, cartofi in pamant, copaci, gard gri, o strada plina cu case, cu balega pe trotuar...ca la tara. Nu, nu mi-a placut. Nici nu mergeam eu prea des pe acolo sa vad cum se construieste casuta ca ma plictiseam...ce sa vad? Ca e ca la tara? Da ce, eu m-am nascut la tara?
E, in '97 ne-am mutat. Si am facut acolo primul Revelion. Un revelion frumos, in casa aia mare, inca goala, fara prea multa mobila. Dar aveam un sentiment de bine, Titel crescuse acum era legat. Ziua, ca noaptea il dezlegau ai mei. Si fugea prin curtea aia mare, si eu fugeam dupa el, si el dupa mine. Si pe urma mergeam cu Dana si ne aruncam in zapada mare pe spate si faceam fluturasi (sau ingerasi, nu mai stiu acum cum se spune de fapt). Si vorbeam de toate acolo, trantite in zapada, ai nostri stand in casa si razand, iar Titel trantit si el in neaua alba ca de, ce sa faca si el? Iar apoi mergeam si ne dadeam cu sania, pentru ca strada unde e casa e in panta si mergea ca gandu si ca vantu. Si oboseam, apoi mergeam in casa imbujorate, mai papam ceva bun, in bucataria imensa, unde pot face o roata, apoi inca una. Apoi ne jucam si inventam povesti sau citeam pasajele pornografice din O mie si una de nopti sau ii puneam pe Ken si Barbie sa se cunoasca, sa se placa, sa se dezbrace si sa faca drrragoooste.Dupa care ne prindea mama si ne certa.
Imi placea cand venea Dana la mine, ne distram copios, radeam de ne pisam pe noi.
Apoi venea vara, si mirosea frumos, si era plin, da plin de flori. Colorate, proaspete, in fiecare seara udate. Si luam si eu niste cizme de cauciuc si o galeata mare, o umpleam cu apa de la pompa din curte si udam toti trandafirii si toate garofitele si crinii din gradina. Si il speriam pe Titi cand aruncam cu apa pe el si mai ales pe matze. Apoi mai stateam de vorba cu mama pe terasa si priveam mustele din jurul becului. Si mirosea asa de frumos....Si apoi pe la 3, cand dormeam mai bine, veneau aricii. Si cainii innebuneau - intre timp a aparut si Pufuletz impielitatul - si latrau ca nebunii de trezeau toata strada. Si mergi Camelia cu farasu si culege aricii. Arunca-i dupa aia peste gard la Vasileasca. Si du-te si dormi pana maine la 11.
Mai tin minte ceva: diminetile de toamna. Cand incepea scoala. Diminetile alea erau de vis. Desi ma trezeam devreme tare si imi era frig cand ma dadeam jos din pat si stiam ca poate o sa iau vreo nota rea in ziua respectiva. Si mai trebuia sa mananc si tot ce-mi puneau ai mei, inclusiv laptele care pana la 19 ani nu mi-a placut nicicum, nici fara nici cu cacao, nici fara nici cu miere, nici fara nici cu paine inmuiata in el. Uram sa mananc dimineata. Imi placea doar sa beau cafeaua indulcita cu miere, turnata in cescuta mea albastra cu semnul sagetatorului pe ea.
Iar drumul pana la scoala....minunat....vreo 20 de minute de mers pe jos. Imi placea sa merg pe jos, si acuma fac asta fara vreo jena sau vreun regret ca nu-mi misc curul intr-o masina straina, rosie, an de fabricatie 2008. Si era racoare, dar lumina soarelui era blanda si prietenoasa, ma mangaia si ma alina. Si mirosea atat de frumos.....
Intr-o dimineata am privit de la sufrageria de la etaj strada mea. M-am uitat prelung la casa de vis a vis, a lu madam Casandra, apoi mi-am analizat gradina, apoi antena parabolica care acum nu mai exista...Mi-am dat seama cat de mult iubesc locul ala, cat confort am, cata caldura si bucurie. Emana energie pozitiva mereu, chiar cand luam o nota rea, chiar cand ma certam cu ai mei si chiar cand eram dezamagita in dragostea mea de copil. Si atunci m-am intrebat: cum as putea pleca de acolo, cum as putea sa fiu in alta parte?
Acum nu mai sunt acolo, acum sunt in alta parte. Locul meu de suflet e schimbat: da Titi latra in continuare desi e batran, cu mustati si sprancene albe, matzele au murit, gardul si exteriorul casei nu mai sunt la fel, acum sunt moderne. Dar florile, copacii, iarba sunt la locul lor. Iar iarna e acelasi miros....atat de frumos...