Secretul Fabergé - articol publicat în 2008 în Torneo Businessman's Magazine

Povești nu doar despre bijuterii și ceasuri, ci și despre artă, țari, și amabilul Domn O Mohr.

Fabergé rămâne un nume fascinant. Nici nu are cum altfel. Pentru că nu e vorba doar despre pietre prețioase și lux. Jocul de culori care te impresionează de cum intri în standul de la Basel păstrează parcă cea mai frumoasă și mistică nuanță: cea a istoriei rusești, cea care reflectă chipuri de țari și țarine, o poveste frumoasă care prin însuși acest brand continuă. Frumusețea culorilor e întregită de zâmbetul lui O Mohr, CEO al companiei, care vorbește cu multă patimă de Fabergé și despre trecutul ei, aceeași patimă cu care îți prezintă și noua colecție de la Basel 2008. O colecție care, pe lângă vestitete Ouă de Paște, conține bijuterii inspirate din creațiile trecute, dar adaptate reușit prezentului cosmopolit.



Sursa: faberge.com

Torneo: Sunteți CEO-u Fabergé . A fost stabilit de la început ca dumneavoastră să vă implicați atât de mult în acest business?
O Mohr: Reprezint a patra generație a familiei Mayer. M-am implicat în Fabergé acum 6-7 ani în urmă, urmându-l pe tatăl meu în această afacere. De fapt am fost implicat mereu în această industrie, am crescut în lumea bijuteriilor. Tatăl meu mă ducea la muzeuri nu doar pentru a-mi arăta giuvaere, ci pentru a descoperi mai multe despre stil, artă, despre tot ce are legătură cu designul și cu piesele de lux.

Torneo: Ați aprofundat domeniul studiind despre bijuterii, despre manufactura lor?
O Mohr: Nu, am primit în Europa o educație clasică pentru un businessman. A fost un mix de elemente pe care mi le-am însușit. După terminarea liceului, am făcut o practică de doi ani într-o bancă, m-am înrolat în armata germană, apoi am studiat administrarea afacerilor și filozofia.

Torneo: Nu prea are legătură filozofia cu afacerile.
O Mohr: Filozofia a fost un hobby, administrarea afacerilor mi-a oferit bazele necesare pentru a înțelege un business. De asemenea, filozofia mi-a dat o perspectivă largă, nu doar asupra a ceea ce privește banii, ci mai ales asupra artei. Pentru că bijutierii noștri sunt în primul rand artiști, și apoi meșteșugari.

Torneo: Dar dumneavoastră? Sunteți implicat în această parte artistică, în procesul creației?
O Mohr: Nu sunt un designer. Însă am urmat o școală de design, așa că pot face anumite schițe. Deaoarece călătoresc mult, “colectez” influențe din diverse locuri, citesc mult. Practic, eu adun idei, concepte, le discut cu designerii, aceștia pun ideea în practică, iar eu decid apoi care model se va concretize într-o nouă colecție. Este vorba despre munca de echipă, iar eu coordonez echipa.

Torneo: Brandul Fabergé are în spate o istorie impresionantă, care poate aduce uneori cu o poveste – vorbim despre țari, prințese, opulență. Cât de mult influențează istoria brandului business-ul actual?
O Mohr: Influențează foarte mult. Pentru că Fabergé nu este un brand artificial, are un puternic background. Unele mărci presupun doar un nume și o campanie de marketing construită în jurul numelui respectiv. Fabergé este unul dintre numele cu cea mai mare vechime din lumea luxului. A fost fondat în 1842. încă un avantaj, deoarece clienții apreciază autencitatea, preferă un brand care oferă acea legătură cu trecutul, cu istoria. În cazul nostru, nu vorbim despre un produs, ci despre o formă de artă.

Torneo: Dar noua tehnologie impusă de present nu rupe acea legătură cu tradiția, despre care vorbeați?
O Mohr: Modul în care creăm bijuteriile astăzi e identic cu cel din secolul al XIX-lea.

Torneo: Și cum ați reușit să păstrați tehnicile de manufacturare atâta timp?
O Mohr: Stră-străbunicul meu era cam de aceeași vârstă cu Peter Karl Fabergé . În familia noastră se cunoșteau numeroase aspecte legate de smălțire, gravare, reprezentau de generații o parte din afacere.

Torneo: Cum a reușit Victor Mayer să-și însușească aceleași tehnici pe care le folosea și Carl Fabergé ?
O Mohr: Fabergé nu era singurul care folosea tehnici precum smălțuirea, de exemplu. Dar era printre cei mai buni, dacă nu chiar cel mai bun din perioada sa. Nu spun că Peter Mayer era la fel de bun ca Fabergé . Ceea ce este aparte este faptul că Fabergé este singurul brand care este focusat exclusiv pe metode autentice. Multe companii nu cunosc tehnica smălțuitului – este o artă pierdută. Gravarea manuală este extrem de rară în ziua de astăzi, guilloche-ul la fel. În asta constă diferența dintre Fabergé și celelalte branduri. Fabergé organizează workshop-ui care se întorc înapoi în secolul al XIX-lea, ceea ce conferă pieselor acea aură istorică.

Torneo: Totul este realizat manual?
O Mohr: Da, totul este creat manual, în Germania. Suntem poziționați pe segmentul luxury, pentru că manufacturarea tradițională, în Europa, este foarte exclusivistă și foarte scumpă. Dar ceea ce facem în Fabergé este o formă de artă. Artistului nu îi pasă de cât îi ia să definitiveze respectiva piesă de artă. „To achieve a certain goal, you sacrifice the means”. Noi realizăm pentru connaisseur-ii care doresc să cumpere ceva cu adevărat special. Încă folosim meșteșugul nemțesc, pentru că, în afara Gernmaniei, ne este foarte greu să găsim oameni care să lucreze în stilul nostru. Avem, de exemplu, un aurar român foarte talentat, din Timișoara.

Torneo: Chiar așa?
O Mohr: Da, pentru că, în trecut, în România erau bijutieri foarte pricepuți. Tehnicile folosite în România erau foarte apropiate de cele utilizate în Germania, Ungaria. Dar cred că în ziua de astăzi, la voi, nu mai poți găsi bijutieri care să facă piese adevărate, ca în trecut.

Torneo: Cum sunt primite în prezent Ouăle de Paște pe piața rusească?
O Mohr: Acestea sunt piese haute couture, piese “one kind only”. Unele dintre ele nici măcar nu sunt vândute, pentru că prin ele se arată publicului creativitetea și măiestria care caracterizează Fabergé . Nu realizăm multe Ouă de paște, ele presupun foarte mult timp pentru crearea completă. Mai ales acum, când facem piese din ce în ce mai puține, dar cât mai speciale, mai exclusiviste.

Torneo: Sunt încă mulți colecționari ai acestor piese.
O Mohr: Într-adevăr, avem colecționari care cumpără obiectele noastre în fiecare an.

Torneo: Care a fost cea mai scumpă piesă pe care ați vândut-o?
O Mohr: Până acu, cea mai scumpă lucrare a fost vândută la prețul de aproape o jumătate de million de euro. În comparație cu unul dintre Ouăle de Paște istorice de la Fabergé , licitat anul trecut în Londra – the Rostchild Egg – la un preț de 9 milioane de lire sterline, jumătate de million de euro nu înseamnă prea mult.

Torneo: Fiii lui Peter Carl Fabergé , Eugene și Alexander, au încercat să readucă în față brandul care își pierduse din anvergură. Dar nu au reușit, asta și din cauza noului current Art Deco.
O Mohr: Peter Carl Fabergé era un creator foarte flexibil, pe când cei doi fii ai săi, nu.

Torneo: Deci eșecul a fost din cauza lor?
O Mohr: Toată afacerea a fost destul de înșelătoare pentru ei. Au pierdut cam toți banii, au început afacerea alături de un asociat în Paris, și-au pierdut cei mai buni meșteșugari în Rusia, iar în plus, Cartier era un nume foarte puternic în Paris, pe lângă alte companii care aveau rezonanță puternică acolo, aveau bani, dar și gustul pentru Art Deco. Acest curent a început, oficial, în 1924 și Peter Carl Fabergé realiza bijuterii în stilul Art Deco. Fiii săi, însă, s-au concentrat asupra pietrelor dure, a obiectelor de artă, ceea ce nu era în pas cu moda în anii ‘20. Cei doi frați au vândut magazinul unui manager din Paris, care a continuat afacerea, folosind în continuare numele de Fabergé în Paris. Iar fiica acelui proprietar al magazinului s-a măritat cu un prinț român care a păstrat acel workshop până în 1995.


Sursa: shutterstock

Torneo: Care a fost numele acelui prinț?
O Mohr: Lahovari. A vândut afacerea și acea legătură cu istoria, cu Parisul, a dispărut. Socrul acestui prinț a fost partenerul lui Eugene și lui Alexander. Astăzi, în Fabergé , avem un consiliu „heritage”, care supraveghează tot ceea ce facem și care ne dă acele inputuri din perspectiva lor cu privire la istorie. În acest consiliu sunt doi membri ai familiei Fabergé : Tatiana Fabergé – fiica lui Carl Fabergé – și Sarah Fabergé , tatăl său având un atelier în Londra.

Torneo: De ce nu sunt prezente aici, în Basel?
O Mohr: Pentru că aici ne întâlnim cu clienții noștri, iar ele nu sunt reprezentantele oficiale ale companiei.

Torneo: Fabergé este o companie independentă.
O Mohr: Da.

Torneo: Care sunt avantajele unei companii independente în această industrie?
O Mohr: Sunt unele avantaje puternice. De exemplu, toate brandurile de lux care fac parte din mari grupuri au același stil rigid de management, iar așteptările sunt aceleași pentru toate numele care fac parte din grupul respectiv. Dacă Fabergé ar fi parte din grupul Richmont, să zicem, ar trebui să le raportez cifre de afaceri, creșteri procentuale. În momentul de față, Fabergé crește foarte repede. Anul trecut am avut o creștere de peste 30%, iar în acest an am început în forță, vânzările noastre crescând cu 15% în primul trimestru. Dar creștem doar atât cât putem. Poate lucrurile s-ar fi putut mișca mai repede chiar, dar vrem să păstrăm focusarea pe crearea bijuteriilor într-un mod autentic. Nu utilizăm mașinării, dacă ar fi fost să creștem mai repede, și să fim parte din Richmont Group, ni s-ar fi impus să realizăm piesele în cel mai profitabil mod pentru business. Compania, în prezent, își urmează propria cale, așa cum a făcut și Peter Carl Fabergé . Fabergé a dat un interviu unei reviste americane, în 1908, pe care îl avem înregistrat. Iar când a fost întrebat de poziția sa față de alte case de bijuterii, a spus că el pune accent pe meșteșug, pe design, nu neapărat pe valoarea pietrelor folosite. Ceea ce era important pentru artist era ca lucrarea finală să vorbească de la sine, alegerea materialului venind abia spre final. Pe când competitorii săi aveau succes prin vânzarea unor bijuterii scumpe.

Torneo: Deci întâi desingn-ul, apoi piatra în sine. Știu că majoritatea brandurilor din domeniul bijuteriilor procedează exact invers. Aleg piatra, iar conceptul e construit ulterior în jurul ei.
O Mohr: Și noi facem același lucru cu pietrele mari. Nu le poți comanda direct din mine. Noi avem un concept de design, în care încorporăm culoarea sau mixul de culori, forma. Apoi adaptăm respectivul concept pietrei.

Torneo: Cum primesc clienții aceste elemente de clasicism pe care colecțiile voastre le înfățișează?
O Mohr: Acestea sunt destinate în primul rând colecționarilor.

Torneo: Care este ideea centrală a acolecției Fabergé din 2008?
O Mohr: Folosim elemente de Rococo, iar acele tendințe care te duc cu gândul la istorie primesc o aură de noutate, prin unele abordări moderne – lanțuri lungi, Oul de Paște devine un element de decorație, devine plat. Culoarea în cazul Fabergé este foarte importantă. Probabil că suntem unul dintre brandurile cu cea mai multă culoare. Folosim o paletă de aproximativ o sută de culori.

Torneo: Modul în care obțineți această paletă largă de nuanțe este un secret, nu?
O Mohr: Permitem vizita atelierelor noastre, dar sunt lucruri pe care nu dezvăluim cum le facem.

Torneo: Cum sunt primite pieterele semiprețioase?
O Mohr: Foarte bine. Există o mare variație de culoare în cazul acestor pietre. Semiprețioasele, în cazul nostru, sunt de mare succes, mai ales în rîndul tinerilor.

Torneo: Cum se realizează smălțuirea aceasta care caracterizează cea mai mare parte a pieselor Fabergé ?
O Mohr: În cazul unui pandativ, să spunem, este ars la o temperatură foarte ridicată, de 850 grade Celsius, proces care este repetat de câteva ori, iar în final este lustruit. Este important de știut că Fabergé este singurul brand care utilizează smălțuirea prin ardere. Toate celelalte companii care sunt prezente în acest hall, în această clădire, folosesc plastic, care doar dă aspectul de smălțuire. De asemenea, Fabergé este una dintre puținele nume care crează medalioane clasice, în care sunt păstrate mici fotografii. Deși reprezintă bijuterii tradiționale, din ce în ce mai mulți clienți tineri le apreciază, pentru valoarea lor sentimentală. Un astfel de medalion pare de pe vremea bunicilor, dar dacă îl pui la un lanț lung, și porți o culoare vie, o piesă tradițională devine foarte fashionable. Poți gândi că este demodat, că poți avea orice poză pe telefonul mobil. Dar să ai o poză autentică înrămată într-un medalion de aur, sugerează o apreciere deosebită pentru soț, copil, cățel.

Torneo: Cum rămâne cu colecțiile de ceasuri Fabergé ?
O Mohr: Caracteristica ceasurilor Fabergé este că fiecare piesă este decorată într-un stil aparte. Este utilizat stilul guilloche (n.a. trasarea manual a unor linii foarte fine pe cadran). Mecanismul ceasului este descompus și redecorat în întregime.

Torneo: Publicul apreciază aceste ceasuri?
O Mohr: Da, publicul le-a primit foarte bine.

Torneo: Când ați lansat prima colecție?
O Mohr: în 2005, acesta este primul show de la Basel în care prezentăm oficial colecția de ceasuri. Și creștem, căci de la an la an ne dublăm vânzările. Am putea vinde mai mult, dar crearea acestor ceasuri presupune un consum mare de timp. Pentru că fiecare cadran în sine este o piesă de artă. Cadranul ceasului meu este din aur de 18 K, plat, îngravat manual prin guillloche, apoi este smălțuit și lustruit, tot manual. Doar cadranul are o valoare de aproximativ 2.500 de euro. Pentru a obține 10 ceasuri, sacrificăm trei. Adică trebuie să realizăm treisprezece ceasuri pentru a obține zece.

Torneo: Cât durează pentru a fi finalizat un singur ceas?
O Mohr: Nu știu exact durata, dar, de obicei, pentru o comandă de ceas, avem nevoie de trei luni, iar pentru decorare sunt necesare câteva zile. Doar pentru decorare. Crearea cadranului presupune două-trei zile.


Sursa: faberge.com

Torneo: Câți angajați are Fabergé ?
O Mohr: Avem o echipă de 100 de oameni care lucrează pentru Fabergé , în momentul de față.

Torneo: Știu că ați deschis primul boutique în Sidney, Australia. De ce Sidney, de ce nu în Europa?
O Mohr: A fost o coincidență. Avem în proiect cinci locații pentru deschiderea unor boutique-uri, iar Sidney a fost întâmplător prima locație în care am deschis respectivul boutique.

Torneo: Știu că Peter Carl Fabergé avea o strategie proprie puțin cam ciudată. Orice piesă care nu era vândută urma să fie distrusă.
O Mohr: Cred că este o anecdotă draguță, nu cred că este adevărat ceea ce se spune.

Torneo: Serios?
O Mohr: Adică nimeni nu poate dovedi că este fals, dar nimeni nu a dovedit că este adevărat. El crea numeroase noi modele în fiecare an. Dar nu le repeta. Era un creativ, folosea 30 de ateliere diferite, fiecare fiind specializat pe un anumit tip de manufactură, de stil. Folosind astfel de ateliere, atât de multe – fiecare lucra exclusiv pentru Fabergé – acesta reușea să obțină o paletă largă de metode, tehnici. Un exemplu este atelierul din Moscova, care crea pentru piața ruseacă obiecte în stilul rusesc. Dar cei din Sankt Petersburg preferau curentul Rococo, așa că unul dintre workmaster-ii lui Fabergé , Michele Percin, a realizat piese în stil Rococo. Având deci aceste ateliere diferite, era foarte creativ, fiecare crea un singur obiect, care, de obicei era vândut până la sfârșitul sezonului. În plus, Fabergé avea comenzi de la anumiți clienți ai săi. De exemplu, managerul atelierului din Londra primea ordin de a crea ceva special pentru Regina Alexandra. Designerii concepeau imaginea, piesa era finalizată și până la sfârșitul sezonului era vândută deja.

Torneo: Domule O Mohr, vă mulțumesc pentru interviu.

Banca scrijelită III

„Ce se va întâmpla?” De unde să știu că mai bine lăsam întrebarea asta, care sună și prost, doar în mintea mea, ca să o înlocuiesc mai apoi cu alte gânduri, mai bune? Așa, eu, Demiurgul, i-am dat timp. A devenit una cu banca, cât va exista banca asta de lemn, va exista și întrebarea. Câte generații și câți ochi o vor vedea?

De unde naiba să știu că voi privi cu furie banca, cu teamă, că îmi voi pironi privirea pe blestemata aia de întrebare, venindu-mi să urlu și să izbucnesc cu furie în lacrimi? Îmbrăcată în negru, mai trasă la față, furioasă pe ceea ce numim noi Tatăl, Domnul, m-am rugat să fie bine, a fost un căcat. Sunt îmbrăcată în negru, iar acasă miroase a moarte. O simt în porii mei, o simt când mă pun în pat, când mă dau jos din pat, când cobor scările, când ating pereții. O simt când merg pe stradă, când mă uit la lună, când mă uit la soare. O simt când intru în cub, când mă îmi văd colegii, când intră omul de la catedră. Iar întrebarea aia scrijelită mă plesnește peste față, îmi amintește că, atunci când am desenat curva, apoi am scris înlănțuirea aia de cuvinte într-un moment de plictiseală, habar nu aveam ce povară îmi va aduce.

Mă uit la întrebarea scrijelită și sunt îmbrăcată în negru. Privesc în spate, banca a patra pe rândul din dreapta. Locul din stânga al băncii e gol. Până acum ceva timp nu era pustiu. Moartea nu e doar acasă, e și aici. Mă uit iar pe lemnul din fața mea, întrebarea asta mă chinuie. Și spatele curvei a devenit simbolul acestui „Ce se va întâmpla?” Iar eu îmi amintesc de mine, cea de acum doi ani, care a fost curioasă. Acum îi pot răspunde. Lumea e cu susul în jos, fir-ar al dracului. Oamenii mor la fel de ușor precum o frunză care cade pe jos. Oamenii mor că li se crapă o venă în cap în timp ce taie iarba. Li se crapă vena, îți spun că nu văd, se întind pe canapea, li se simte teama, ei știu că e un atac cerebral, că pot fi ultimele clipe. După care mor, după o comă de o oră si 23 de minute. Da, lumea e cu susul în jos, căci tineri o sfeclesc la bâlciul plin de zâmbete de copil, după ce șoferul unui camion uriaș care cară călușei și parașute pierde controlul namilei de mașină, iar ea vine peste oameni. Pur și simplu, uite-așa.

***

Azi am adus șmirghel. O bucată mică, cu care vreau să șterg pentru totdeauna întrebarea. Mă roade, mă chinuie, mă înnebunește. Zilele trecute am încercat cu radiera. Am frecat lemnul, am apăsat, am insistat cam jumătate de oră, cât să consum jumătate din radiera albă, puțin aspră, care poate șterge chiar și cerneala de pe foaie. Dar s-a dus prea puțin din pasta de pix, întrebarea a rămas la fel de bine conturată pe lemnul băncii. Am înercat să mai șterg și din fata goală, cu picioare desfăcute, pe care am deseant-o în albastru și roșu. S-a dus puțin din culoare, dar am scrijelit bine lemnul, așa că radiera a avut un efect aproape nul.

Iau șmirghelul în mână. Încep să frec, tare, cât mai tare. Dispari, fată dragă, vreau să uit de tine și de acest „Ce se va întâmpla?” nenorocit, un tatuaj lipsit de originalitate al băncii, un tatuaj făcut prematur mie însămi, care m-a etichetat pentru toată viața. Frec apăsat, strângând din dinți, apoi mușcându-mi buza, simt cum o picătură de transpirație îmi curge pe frunte, mă dor brațele de la mișcarea din care nu mă opresc, frec închizând ochii, strâng din ei, îi dschid, scrisul și curva nu dispar de tot, îmi vine să urlu, închid ochii iar, mișc brațele cu mai multă putere, izbucnesc în plâns. Mă dor capul și maxilarele, am strâns prea puternic din ele, sunt prea înverșunată.

Simt o mână care mi se pune pe umăr, nu se lasă greoi pe mine, ci e doar o atingere cumva timidă, cât să mă trezească din transa mea. Omul de la catedră e lângă mine, mă privește fără milă, dar duios, are în mână o bucată de cretă, iar cu cealaltă îmi ia șmirghelul pe care il țin strâns cu degetele mele drepte, cu unghii potrivite, nici prea mari, nici prea mici. Ridic fața, mă uit la chipul omului, apoi îmi cobor privirea pe bancă. Se mai văd urme. Mai zăresc o parte din spatele fetei, umărul stâng și pantoful drept. Întrebarea nu mai este atât de bine conturată, dar a rămas acolo. Rana lemnului e prea adâncă ca să nu rămână cicatrici.

***

Am 28 de ani. Simt miros de lac și de toamnă, sau de toamnă și de lac, nici nu mai contează. Mi-ar fi plăcut să fiu aici dimineața, ar fi fost la fel ca acum 12 ani. Fiecare perioadă are pentru mine un miros specific. Amintirile nu sunt formate din imagini, ci din înlănțuiri de arome. Fum, clor, frunze uscate, var. Toamnă, școală, adolescență.

Mă așez în banca a două, rândul din mijloc, locul dinspre geam. Suntem mai puțini, unii au venit, alții nu, sunt plecați, vreo doi au murit, câțiva sunt rău de tot, alții prea bine. Mă uit pe bancă, văd urme ale fetei care stă crăcănată pe scaun și câteva litere ale acelei „Ce se va întâmpla?” S-au petrecut multe, fericiri și tristeți deopotrivă. Nu mai sunt emotivă, curva nu mă mai sperie, iar întrebarea care îmi era călău odinioară mă lasă rece. Nu știu cum funcționez eu, în particular, sau ființa umană, în general, dar, cu cât trec anii, cu cât mă...maturizez, ca să nu spun îmbătrânesc, cu atât mi se diminuează teama de băbire, frica teribilă de moarte. Mă cam doare în cur, cu alte cuvinte. Mă uit la bancă, zgâriată, cu desene noi, cu culori noi, murdară, frecată, apăsată, scuipată. Eu nu mai sunt ea.

O văd pe curva adolescenței mele. Privirea mea zăbovește asupra scurtei întrebări. Sub ea nu mai e lemnul lucios, e lemn scrijelit, căci întrebarea a primit răspunsuri:

„Vine vara”.

„Mă fac avocat”.

„Să mori tu?”

„Voi pleca în Londra”.

„Bine că ești tu deștept”.

„Tare-s tristă, tare-s tristă, mi-a intrat nisip în ochi”.

Zâmbesc. La urma urmei, sunt doar mâzgâleli pe-o bucată de lemn. Atât au fost și atât au rămas.

Banca scrijelită II

Azi mă plictisesc. Nu mi-e somn, mațele nu o iau la fugă, strechea este sub control. Doar mă plictisesc, aș vrea să fiu altundeva, să calc cu picioarele goale pe o pajiște verde, însorită, cu pămân călduț, astfel încât să nu răcesc la ovare. Pe pajiște nu sunt căpușe sau alte lighioane care să distrugă integritatea tălpilor mele. Dar nu, sunt tot în cub, ascult teorii și pajiștea e departe, la mama dracului. Timpul trebuie să treacă mai repede. Îmi reiau rolul de Demiurg, te pot controla, timpule, crezi tu că nu, dar pot să fac ceea ce vreau eu cu tine.

Iau pixul albastru și încep să scrijelesc banca. Simt nevoie de ceva senzual, de nuditate, de forme rotunde, de pantofi cu toc înalt, de picioare care se deschid obraznic, fără nicio urmă de pudoare. Iau pixul și mâna începe să scrijelească, purtată de o forță creatoare care nu ține de mine, care vine dincolo de ceea ce sunt eu. Nu pot defini acel dincolo. Desenez un spate de fată, uite capul ei cu păr tuns bob, uite gâtul prelung, aproape indecent și umerii goi, rotunzi, fermi. E dezbrăcată, cobor cu pixul și iată tot spatele gol și linia ușor trasată pe mijlocul lui, care se pierde în noada dezgolită. Când vreau să o desenez de la mijloc în jos, îmi dau seama ce va fi fata mea. O curvă care stă pe scaun invers, cu spătarul în față, de care îți ține mâinile relaxată. E cu picoarele larg desfăcute și pozată din spate. Are sandale cu toc înalt. Nu așteaptă pe nimeni și nimic, stă pe scaun ca pe un iubit, e conștientă de sexualitatea ei, știe că e frumoasă. Mereu când îmi imaginez femei, ele sunt deștepte. Poate fi o măturătoare de stradă, o curvă, o contabilă, o manichiuristă. Femeile gândite de mine sunt inteligente. Ceea ce nu se încadrează aici devine, simplu, nefemeie.

E aproape gata conturul curvei. Dar liniile sunt timide, pasta aia de pix se poate șterge prea ușor. Așa că zăbovesc asupra creației mele. Încep să apăs mult vârful pixului în lemn, rănindu-l, lăsând urme adânci care să nu se vindece niciodată. Apăs mult și cu putere, mai adaug culoare și cu pixul roșu. Îngroș cât pot liniile, silueta fetei e puternic conturată, și, o dată cu conturul mai gros, parcă prinde viață și personajul meu. Nu mai este doar o scrijelitură, este ea, partea mea parșivă, care nu mai e doar așa, o caracteristică pe care o țin bine în frâie, ci s-a transformat în ceva concret, are propriul simbol, pe care îl mai vreau și veșnic pe deasupra. Dar mă opresc. M-am plictisit de ea și de reprezentarea grafică a unor gânduri obscure, neortodoxe.

Trec de la o stare la alta. Brusc mă frământă un gând. Ce se va întâmpla cu băiatul de care sunt eu îndrăgostită? Când îmi va vorbi? Când mă va lua de mână? Ne vom fute? Nu? Da? Vom trece unul pe lângă celălalt în viață fără a ne intersecta în vreun fel, ca două linii paralele pe care omul de la catedră le face pe tabla neagră? O, da neagră mai e. Apoi mâ gândesc la mine, mă uit la mine. Mă gândesc la mama, la taică-miu, la curtea cu meri și peri și gutui, la florile multe care mă colorează. La vară, la diminețile cu chiciură, la mâinile mele feminine, la unghiile ei lungi și mereu date cu ojă. La pisoii care îmi torc în brațe iarna, în timp ce mânânc o portocală sau beau un compot călduț. La mirosul de lemn, la neonul de pe birou, la balconul închis, la mucii pe care îi lipesc sub birou.

Sunt copleșită de imagini. Sunt bine cu ceea ce am. Dar deodată mă năpădesc întrebări, sute, mii, când mor florile, când se usucă pomii, vor fugi mâțele, se va arde neonul, va prinde biroul carii? Nu am răspunsuri. Nu am niciun răspuns de fapt. E totul negru în față, nu văd nimic, nu se întrezărește nimic, e ca tabla aia din fața noastră, care stă acum zilnic acolo ca să-mi amintească de cât de tare mă sperie negrul: negrul e doliu, negru e totul înainte să încep să fiu conștientă de mine, negre sunt visele. Mă panichez, iar se agită mațele și inima.

Iau pixul negru în mână, și sub scaunul pe care stă curva mea scriu repede o întrebare care rezumă cascada de întrebări ce s-a revărsat cu un debit atât de mare, într-un timp atât de scurt, în capul meu. O întrebare tâmpită, aproape. „Ce se va întâmpla?” Îmi zvâcnește vena. Nici măcar nu sună melodios, sună ca dracu. Fără pic de profunzime. „Ce se va întâmpla?” O scrijelesc cu furie, adânc în lemn, cu pixul negru, așa, ca să nu se mai șteargă niciodată. Cea mai profundă rană făcută băncii.

Banca scrijelită I

A doua bancă din rândul de pe mijloc, locul din stânga. Poate mă simt prea aproape uneori de linia inamică, dar în general e o poziție bună, sunt mai aproape de fereastră decât colega din dreapta, care periodic mi se tot schimbă, asta e, nu sunt consecventă, nu multe rezistă lângă mine cum nici eu nu rezist multora. Aud bine ceea ce se predă și văd aproape perfect tot ceea ce se scrie pe tabla neagră, impersonală, care cerșește mereu să fie curățată de creta albă ca de o boală de piele care trebuie rapid îndepărtată.

Mă plictisesc, stau câte 6 sau 7 ore pe zi cu curul în a doua bancă de pe rândul din mijloc, văd aceleași fețe în fața mea, spunând de multe ori lucruri care trec pe lângă mine ca fire de nisip purtate de vânt care nu reușesc să îmi intre în urechi. Mă plictisesc mai ales dimineața, când nu funcționez deloc. Mi-e somn, simt o stare de autosaturație inexplicabilă, parcă trebuie să ies din mine și să o iau la fugă, repede, fără să îmi pese de cine mă lovesc, de ziduri, oameni, câini. Uneori doar mi-e somn și vreau să pun capul pe masă, să nu mai aud nimic, să nu fiu nevoită să mă concentrez ca să dau un răspuns de care să fie mulțumit omul din fața mea de la catedră, zeul suprem care stă cu catalogul în mâini ca Moise care ține tăblița de piatră cu cele zece porunci. Alteori simt o agitație internă, de parcă toate mațele și inima s-au pus într-o mișcare haotică, mă apucă strechea, mă panichez pentru că stau prea mult într-un loc, ca Iisus țintuit pe cruce. De fapt e doar o bancă. Dar tot din lemn.

Iar alteori, ca să îmi calmez toate pornirile de a o zbughi, plictiseala, somnul, căscatul, scărpinatul în cap, dorința de a vorbi cât mai mult în loc de a tăcea 50 de minute, iau pixul, carioca, creionul, ce apuc, și încep să o scrijelesc sau să o mâzgălesc pe ea – banca.

De cele mai multe ori bag mina creionului sau vârful pixului adânc în lemn, ca scrijelitura mea să rămână întru eternitate pe biata bancă, indiferent de soluțiile care ar putea șterge pastă de pix sau mină de creion sau cariocă albastră, roșie, verde. Devin călăul băncii, o zgării cu o plăcere sadică, crescândă, aproape așteptând să văd cum țâșnește sânge din lemn. Nu văd însă roșul lichid vâscos, dar pot să bag mâna în foc că aud un suspin, banca suferă, o încarc cu simboluri, cu nume, cu diferite cuvinte, care pentru mine semnifică ceva, o strigare, un gând mut, mult simplificat, o temere. Banca se transformă în mine, ia asupra ei ființa mea, lemnul e mâncat ca de carii, cu fiecare minut care trece.
Banca scrijelită sunt eu.

***

Sunt îndrăgostită, toată lumea o știe, mai puțin mama; sunt prea proastă ca să țin pentru mine un lucru atât de personal precum nutrirea unor sentimente adolescentine pentru un băiat cu trei ani mai mare decât mine, blond, cu ochi albaștri, limpezi – sau cel puțin așa țin eu minte – olimpic la matematică. Stau în banca mea scrijelită, mă uit la omul de la catedră, îi observ mișcarea buzelor, linia lor, limba care se agită umedă în cavitatea bucală mare, amenințătoare, din care ies funcții și icși și igreci. Mă pierd în gânduri, îl văd pe băiatul meu, mă gandesc dacă azi m-a observat sau nu, da, posibil, parcă am remarcat o privire aruncată așa, pe furiș. Sau mi s-o fi părut? Atâtea întrebări. Mă plictisesc să fixez cu ochii mei miopi gura spurcată a omului de la catedră, așă că îmi așez capul pe brațul stâng, îndoit pe marginea băncii. Nu mai aud și nu mai văd matematici. Încep să analizez suprafața băncii. Mă analizez pe mine.

Am câteva motive pe care le repet obsesiv: un ochi, un pantof cu toc și silueta de femeie. Sunt peste tot, în jumătatea mea de bancă. Unele se regăsesc și pe cealaltă jumătate, pe care o mai folosesc abuziv când e colega neatentă, când vreau mai mult spațiu sau când, din anumite motive, mai facem schimb de locuri. Pe banca mea mai apar, dar rar: cheia sol, fulgere, doi sori, un cadran de ceas (rotund, automatic, cu cronograf si faza lunii) și diferite nume. Numele, în mod paradoxal, nu semnifică nimic. Le scriu automat, când sunt prea cufundată în gânduri sau când ascult ceva cu atenție.

E cumva inexplicabil, dar scrijelitul pe bancă fie mă face să mă închid într-un vid, în care sunt doar eu cu emoțiile și gândurile mele, mă transpun așa repede din cubul în care stăm aliniați pe trei coloane câte doi. Devin Demiurgul unui microcosmos, iau un soare, două luni, cinci stele, mai arunc niște meteoriți, niște lumină difuză și fac din nimic ceea ce vreau eu, Demiurgul. Mă rup naibii de tot și mă bucur că pot. Alteori, însă, oamenii de la catedră reușesc să îmi atragă atenția. Nu sunt chiar toți atât de bătuți în cap încăt să mă sufoce mereu cu teoria lor de căcat din cărți, pe care nu sunt în stare să o prelucreze, să o ia și să o transforme măcar un pic în studii de caz sau, cum le zic eu, în minute de viață. Auzul nu mai e suficient pentru a prinde tot ceea ce spune interesant omul de la catedră, vreau să nu scap nimic, vreau să prind cuvintele și să le revărs asupra mea. De aia nu mă uit la omul de la catedră, îi evit fața, cu gura prea jucăușă și limba uscată de la prea multă vorbă, nu mă uit la mâini, că observ pete sau ojă sau negru sub unghie, nu mă uit la haine că îmi sar în ochi pete și cute și culori. Omul de la catedră nu mai este o prezență fizică, e doar voce și spirit care comunică cu mine și doar cu mine. Îmi las capul în jos. Și privirea pe bancă. Mă uit la mine. Ca să mă pot concentra mai bine, scrijelesc.

Nu mai gândesc, sunt în transă, sunt prinsă de ceea ce aud, iar mâna mea, automat, scrie nume. Un Ion sau un Dumitru sau Filipa sau Codru. Nu contează, nu știu de unde răsar, nu știu de ce scriu nume, de ce mintea mea se ascute atât de mult când fac asta. Nu trebuie să deschid vreun caiet, vreo carte, nu trebuie să văd fețe, doar suprafața lucioasă cândva, dar deja prea chinuită a băncii.

(III) Natură moartă

Mi s-a părut mereu o fată deșteaptă, Sofia asta. Se îmbracă bine, vorbește bine, are o privire de intelectuală. Dar am simțit-o cumva....altfel. Încă de la început.

O auzeam mereu cum vorbește în casă, chiar și atunci când era singură. Pereții sunt subțiri, și de aia, aud și când se pișă vecinul de deasupra.

Mai multe semne de întrebare mi-am ridicat în seara aia, când i-au spart hoții casa. Adevărul este că...paguba nu a fost foarte mare. Câteva lucruri fără valoare însemnată, nici măcar televizoul nu i l-au luat, ceea ce, într-un fel, nu e de mirare căci era cam dificil pentru hoți să-l scoată discret din imobil. I-au găsit și ceva bani, chiria pe vreo trei luni, dar nu este chiar un capăt de țară, să fim serioși...

Cu toate acestea, starea ei a fost din ce în ce mai rea din seara aia. Se comporta de parcă a pierdut pe cineva foarte drag, am zărit o sfârșeală reală, nesimulată în ochii ei.

Am mai trecut pe la ea, fie să îi duc un sufleu de brânză, fie un tokai alb, demisec. Palidă, cu obrajii trași, ochii lăsați în jos, roșii, de parcă plânsese. Mi-a luat ceva până să înțeleg. Dar cum sunt femeie perspicace, care a rezolvat multe puzzle-uri și a jucat mult sudokku la viața ei, nu mi-a fost greu să pun piesele cap la cap. Niște plastic și metal doboară o fată deșteaptă ca Sofia? Ba bine că nu.

Acum o săptămână vremea a fost blândă cu noi, ploaia a încetat, vântul s-a potolit ca un copil obraznic care și-a făcut meandrele până a obosit și s-a dus la somn. Afară aer curat, parfumat și un soare blajin pe care îți era milă să-l vezi din spatele unui geam, din spatele unor pereți reci ca un mort.

Am dat năvală peste Sofia, am tras jaluzelele ca să dea buzna lumina în camera albă ca cea a unui spital, am deshis ușa de la balcon ca să intre aer proapsăt. „Miroase a pârțuri aici, mai Sofico!” Biata fată, ce să mai spună la așa o obrăznicie, a tăcut mâlc, a căscat ochii, tot încercând să zică ceva dar, pentru că uneori știu să intimidez, cuvintele i s-au înecat în gâtlej. I-am deschis șifonierul, am luat o pereche de blugi, un tricou și i le-am aruncat pe pat. „Te îmbraci repede și mergem la plimbare. Nu te mai las să stai așa ca mumia în criptă întunecată. Nu vreau să aud nimic, se cade, nu se cade, te iau la plimbare!”

Prea tristă, suptă de puteri, plictisită, a lăsat capul jos, nu a zis prea multe, s-a îmbrăcat, încet, ca un om bolnav, m-a luat de braț și am pornit spre hazard. Nu, nu am dus-o în parc, nu am dus-o la muzee, nu i-am vorbit de cât de frumos este afară, nu i-am vorbit de efectele benefice ale razelui de soare și ale sportului în parc.

Am făcut o plimbare agale până pe Dinicu Golescu, unde nepotul meu are o mini-galerie de artă. Într-o cameră de 4 pe 4 găsești nu doar tablouri și sculpturi, ci telefoane vechi, veselă de acum 200 de ani, bijuuri, lămpi, măsuțe, mese, scaune, scăunele, borcane, genți, pălării, dar Doamne, câte nu găsești! I l-am prezentat Sofiei pe el, pe nepotul meu, iar el, nepotul meu, o cunoștea deja din poveștile mele bine ticluite. Am lăsat-o acolo, m-am învârtit pe călcâiul drept și m-am făcut nevăzută.

Nu am văzut-o de o săptămână pe Sofica, poate s-a îndrăgostit de nepotă-miu, poate de marea de lucruri din camera 4 pe 4. O cameră plină cu natură moartă.

(II) Natură moartă

Numele meu este Sofia. Îmi place numele meu. Pentru că este scurt, bine!, nu la fel de scurt ca Dana, dar mult mai simplu decât...Magdalena, de exemplu. Pentru că este un nume puternic. Nu te gândești la o bleagă când spui Sofia. Dacă rostești Cornelia, da, te poți gândi la o bleagă. Da când spui Sofia, proiectezi chipul unei fete cu zvâc, care merge repede, care vorbește cu siguranță, destul de rar, dar apăsat. Sofia e numele unei fete cu o privire dură, cu o atitudine uneori prea aspră pentru cei slabi de înger. Precum sunt fetele pe care le cheamă Cornelia. Dar e și feminină, are sâni rotunzi și mari, gât prelung, părul până la umeri, gene mari și dese, buze pline. Poate să arunce brusc aspimea lânoasă a ființei ei și să îmbrace mătase, devenind blândă și plină de zâmbet. Numele meu este Sofia. Și sunt mereu îndrăgostită. Iubesc, iubesc cât pot, mereu, fără-ncetare.

Preferatul meu din lista iubirii era Traian. Și spun „era” pentru că nu mai este al meu. Niște nenorociți cu o viață atât de seacă încât s-au apucat de găinării mărunte, cum ar fi să-mi spargă mie garsoniera, l-au luat. L-au văzut lângă pat, așa sfios și singur, o piramidă gri cu cifre afișate pe una dintre fețe.

Nu știu exact de ce căcații aia de hoți au furat un ceas deșteptător. Poate pentru că nu funcționează pe bază de baterii, nici pe bază de lumină solară, ci pentru că își ia energia din apă. Poate asta o fi. S-au scărpinat în cap cât s-au scărpinat întrebându-se cum Doamne iartă-ne merge drăcia asta, nu au găsit răspuns, apoi de ciudă, de frustrare și curiozitate, au spus: „Bă, îl luăm cu noi că trebuie să-i dăm de cap”. Sau fir-ar, chiar nu or fi având oamenii ceas deșteptător acasă!

Pe Traian îl știu de patru ani. O relație de patru ani nu este de ici de colo, hai să fim serioși! L-am primit la o conferință de presă. „Bine că nu mi-au dat iar un stick”, mi-am spus atunci. De ele nu mă atașez niciodată, am prea multe. La început nu m-am omorât după Traian, părea banal, era prea simplist, în afară de a afișa ora nu făcea nimic. Chiar nimic! Îi spun așa, în alint, ceas deșteptător, dar te trezește pe naiba! Nu are alarmă, îmi zice doar ora, așa cum o fac și cele două telefoane mobile ale mele și ceasul de la mână. Și pe ele le iubesc, telefoanele, și ceasul de mână mi-e trag (îl cheamă Tizo), dar cu Traian a fost ceva inexplicabil, insesizabil, natural.

În prima săptămână, l-am ținut pe al doilea raft prins de perete, în a doua l-am coborât pe primul raft. Apoi l-am așezat pe birou, după care l-am pus pe noptieră. În ultimul timp am dormit cu el lângă perna mea, trebuia să îl știu aproape de mine, parcă mă veghea și îmi alunga frica pe care o aveam în unele nopți după ce vedeam un thriller sau după ce purtam discuțiile interminbabile despre moarte și viața de apoi care sper, o Doamne!, cât sper să nu fie doar vid negru. Și, paradoxal, deși Traian îmi arăta permanent că s-a mai scurs o secundă, un minut, o oră întreagă, îmi diminua frământările din ce în ce mai dese legate de moarte. Ajunsesem să mă gândesc doar o dată pe săptămâna la asta. Ce mai....Am primit un pumn puternic în ficat când am văzut că mi l-au luat pe Traian.

*

Numele meu este Sofia. Și îmi iubesc lucrurile. Fiecare obiect din casă are un nume, are propria personalitate. Televizorul este Doru, mașina de spălat – Dorina.

V-am spus, ceasul deșteptător, care de fapt nu avea nicio alarmă, fiind capabil doar să-mi aline teama de moarte – ceea ce, să fim serioși, nu e puțin lucru – se numea Traian. L-au omorât tâlharii. Ei, de unde știu că l-au omorât! Păi dacă mi l-au luat de lângă mine definitiv, e ca și cum l-ar fi ucis, nu?

Și pe Luca l-au nimicit, au pus mâna pe el. Problema e că aveam poze cu mine goală, lui Luca îi plăcea mult de tot să mă surpindă dezbrăcată, doar cu șosetele în picioare, și să încerce să facă poza perfectă. Luca era cel mai cosmopolit și deschis la minte dintre toți. Luca era aparatul de fotografiat Nikon, avea 36,3 megapixeli și făcea niște poze extraordinare.

L-am luat cu mine, în ultimii doi ani, peste tot: Lisabona, Paris, Oslo, New York, Rio, Seul, Windhoek. Trebuie să recunosc, călătoriile împreună cu cineva îți arată clar cu cine ai de-a face. Scot la iveală mai ales punctele slabe ale cuiva, afli fără să depui prea multe eforturi cât de mârșavă este entitatea care te însoțește. Luca nu era un ipocrit, nu m-a deranjat prea mult cu mofturi sau insistențe exagerate. În afară de faptul că i se descărca bateria prea repede, lucru care mă irita și îmi provoca un oarecare discomfort, relația noastră a decurs molcom.

Nu era vorba de pasiune între noi, ci de o înțelegere reciprocă mută, care se stabilea încă de la contactul ochi-lentilă. Nu era nevoie de cuvinte. Poate lipsa asta de pasiune a dus totuși la un set de poze memorabile, lipsa asta de pasiune și bătăi de cap ne-a inspirat pe amândoi într-atât încât am obținut lumina perfectă, unghiul corect, ideea inedită. Am vândut multe poze în ultimii ani. Luca a fost partenerul perfect la care am visat și la care voi visa mult și bine de acum încolo.

*

Mă cheamă Sofia și sunt un caz aparte: iubesc prea mulți subiecți. Motiv pentru care, acum, când iubiții mi-au fost furați într-un mod grobian, nefiresc, nedelicat de niște găinari triști, lipsiți de orice simțâmânt și de orice fărâmă de spiritualitate, lumea mi s-a prăbușit.

Pentru voi, ceilalți, este simplu. Vă îndrăgostiți la un moment dat, vă aruncați cu capul înainte, vă înfruptați cu voluptate, trăiți cu subiectul iubit un timp. Apoi vă despărțiți, se rupe lumea, se dărâmă peste voi, dar vă reveniți și sunteți gata să o luați de la capăt, cu altă entitate.

Dar eu? Am pierdut deodată 20 de subiecți asupra cărora am plouat iubire. Am rămas cu 20 de seturi de amintiri. Am rămas cu 20 de seturi de regrete. Simt că lumea mea s-a prăbușit irevocabil și că nu mai am cum să mă ridic. Sunt copleșită de acoperișul universului meu propriu. M-a turtit, mi-a rupt coloana, cuie mi-au perforat ficatul și inima. Nici să fiu amărâtă nu pot, pentru că supărarea mea îmi aduce aminte că, atunci când mă întristam, priveam tabloul ca să-mi extrag seva și optimismul din el. Tablou care a fost și el furat, smuls de pe perete.

Deci înțelegeți, nici supărată nu pot să stau, căci supărarea mea mă afundă într-o supărare mai mare, iar supărarea mai mare într-o adevărată jale. Sunt prinsă, fir-ar al dracului, într-un cerc vicios.

Tabloul? Nu știu ce valoare materială avea, maică-mea l-a cumpărat sub pretextul că pereții mei erau prea goi, prea inexpresivi, aproape deprimanți. „O iei razna cu pereții aștia albi, fără pată, dezgoliți de orice urmă de personalitate”. Așa mi-a spus maică-mea. Așa că s-a dus la o licitație, o cunoștea pe fiica nepoatei lui Mitică Spânu. El este proprietarul casei ArtPlatinum.

La început, nu mi-a plăcut tabloul. Nu sunt o mare iubitoare de flori, nu mă priocep foarte bine la comuniunea cu...natura vie. Dar, treptat, am observat că tabloul mă inspira. Poate că mintea mea era stimulată creativ de armonia dintre gri, verde și negru, poate că acele pete albe trezeau ultimele fărâme de inocență din ființa mea de femeie ajunsă, încet dar sigur, la maturitate. Îmbrățișarea celor două tipuri de ramuri mă lăsau undeva în lumea mea, plină de optimism și de bine și de lumină caldă și mă ajutau să nu mai fiu cu picioarele pe pământ. Pentru că uneori fix de asta aveam nevoie: să uit de războaiele și de conflictele politice despre care scriam, să uit de mine, să las în urmă realitatea asta de căcat, puturoasă și să fiu puțin cu capul în nori.

Ion, căci așa se numea tablul – da, recunosc, nu am fost foarte originală în alegerea numelui dar uneori îmi permit acest lux, să gândesc și să mă comport banal, fără pic de creativitate și originalitate, pentru că așa vreau eu – deci Ion era oaza mea de inocență și simplitate. Și iubirea noastră era simplă, necomplicată, nu țipam niciodată unul la celălalt. Era o iubire de copii care mai aveau puțin și ajungeau la adolescență, o iubire cu o cantitate insesizabilă, dar existentă, totuși, de perversitate.

*

Mă numesc Sofia și, ca toate femeile din lumea asta, am o doză de lesbianism în mine. Nu mi-am dat seama de acest lucru decât acum trei ani, când, aflată în Paris, ajunsesem cu colegul meu cameraman la un vide grenier.

În general, am evitat cât am putut târgurile de vechituri, târgurile de antichități, din teama de a nu mă afunda și mai rău în pasiunile mele, din dorința de a evita să ajung în nisipuri mișcătoare. E greu pentru una ca mine să facă lucruri banale precum: cumpărături în bazar, plimbare pe străzi împânzite de vânzători ambulanți care îți plimbă pe sub nas toate formele, materialele, mirosurile, texturile. În ziua aceea m-am lăsat sedusă de farmecul Parisului și m-am aruncat cu voluptate printre tarabe și oameni curioși.

Pe Mariette am văzut-o stând timidă, mai în spatele tarabei pe care erau expuse tot felul de bijuterii și bijuterioare, oglinjoare și...basmale. M-am îndrăgostit pe loc. Adică, cum spun unii, a fost dragoste la prima vedere.

O casetă de bijuterii mică, aparent firavă, dar bine lucrată și rezistând trecerii timpului. Deși prefer atingerea și mirosul lemnului, nu am rezistat metalului placat cu foiță de bronz, sculptat manual în stil Baroc. Liniile curbe predominau, seducându-mă, fiind ispite de neoprit. Pe capac era sculptat un ciorchine de boboci de trandafir, iar în mijlocul lui era aplicată o piatră neșlefuită de turcoaz. Toată feminitatea și sexualitatea lui Mariette stăteau în acea piatră albastră, în acea picătură asimetrică și atât de albastră. Observasem că partea exterioara a casetei a fost curățată cu grijă pentru a-i reda luciul inițial de bronz fără a-i afecta patina timpului.

Când am deschis caseta, m-a tulburat interiorul ei roșu de catifea și oglinda pătată de timp aplicată pe capac, care îmi dezvățuia privirea flămândă de om gata să cadă în păcat. Chiar dacă prețul era cam piperat, am închis cu grijă pe Mariette, mi-am scotocit în geantă, am luat portofelul, pe Christi, și am scos fără să stau prea mult pe gânduri banii.

Am cumpărat o casetă de bijuterii, eu, care în afară de cerceii și inelul de lemn, și de ceasul de mână – Tizo – nu port niciodată accesorii. Dar nu trebuie să ai bijuterii ca să ții în casă o cutie de genul Mariettei.

Iubirea noastră a fost atât de intensă, pătimașă, încât a trebuit să stăm mult timp la o oarecare distanță pentru a nu ne autodistruge. Așa că am ascuns-o în sertarul noptierei pe Marietta, ca să n-o mai văd. O ționeam totuși aproape, cât să-i simt prezența, cât șă știu că e lângă mine. Dar dacă o vedeam, ceva distrugător, animalic, ieșea din mine în mod inexplicabil. Când am scos-o din temnița ei după două săptămâni de când o achiziționasem din Paris, perfecțiunea ei și mai ales piatra neregulatăde turcoaz au stârnit în mine o gelozie nefirească, care se întețea cu cât o priveam mai mult. Iar când gelozia a ajuns la apogeu, am apucat-o pe Mariette fără milă și am trântit-o de perete. M-am făcut stacojie la față când am realizat ce se întâmplase. Am luat-o cu grijă, nu se stricase, realizând atunci ce rezistență are cutia mea, și, plângând în hohote, am așezat-o cu grijă înapoi în sertar. Mi s-a rupt inima când am observant că totuși impactul cu peretele i-a provocat un rău: turcoazul s-a despins.

L-am luat și de atunci l-am purtat, ca pe tămâia sfințită, în portmoneu.